Crãciunul meu de ieri şi de azi

În copilãrie, Sfânta Sãrbãtoare îmi aducea o bucurie…înfricoşatã. Spun înfricoşatã, pentru că în anii aceia de demult aşteptarea, venirea şi mai cu seamã prezenţa lui Moș Crăciun, printre noi copiii, se încãrcau de o încordatã emoţie şi teamã. În camera cu bradul, se stingea lumina și rămânea doar scânteierea lumânărelelor de pe crengi.
Moş Crãciun intra nevãzut pe horn, deschidea uşa odãii în care febricitam de aşteptare, și se așeza în fotoliul de lângã pom. Își lăsa desaga deoparte și nu ne dădea cadourile până nu ne chema pe fiecare în parte şi nu ne cerceta pe rând, ca la spovedanie. Chiar înainte de a ne mãrturisi nãzdrãvãniile şi nãzbâtiile, moşul știa deja tot ce făcuserãm noi rău peste an. Era înfiorător sã simţi cã există o instanță care te vede oriunde te-ai ascunde și te judecă pentru toate greşelile. Pe urmã, era de la sine înţeles cã la Moș nu veneai cu mâna goală, trebuia să-i duci și tu ceva, un cântecel o poezie, un gând bun.

Țin minte că prima dată, necunoscând încã ritualul, aveam doar patru ani, m-am pomenit cântându-i « Un înger iată din cer coboară », colind pe care îl ştiam de la mama. I l-am cântat din tot sufletul, nãdãjduind cã îngerul îl va îmbuna pentru mine pe Moş Crãciun. Așa îmi imaginez eu cã trebuie sã fie Judecata de Apoi, ca judecata de atunci a Moșului. Nu te înfățișezi doar ca să fii judecat, ci și să înapoiezi un dar de iubire care ți s-a dat.
Crăciunurile noastre de demult se sărbătoreau în casa doctorului Nini Radian, cel mai bun apropiat al pãrinţilor mei, unde se strângeau toţi copiii şi pãrinţii prieteni. Iar rolul Moșului era interpretat de o amicã a gazdei, actriță de meserie, soția marelui Ion Finteșteanu. O singură dată a venit Moșul şi la noi acasă, când era în vizitã poetul Vasile Voiculescu. A treia zi de Crăciun eram întotdeauna invitați la familia Teodoreanu, la Lili și la Ionel. Pe Lili Teodoreanu am adorat-o. Deși era o diferență de vreo 40 de ani între noi, ea a fost din totdeauna cea mai dragă prietenă a mea. La Teodoreni acasă se strângea o lume extraordinară: Cella Delavrancea, Riri Delavrancea – Gibory, sora ei și celebra arhitectă a vremii, venea și Florica Musicescu, profesoara lui Dinu Lipatti, veneau Lizette Georgescu, poetul şi traducãtorul Al. Philippide. Era o lume fascinantã din care apucam doar asfinţitul. Îmi plăcea să o ascult cum asculți o muzică. Multe cuvinte nici nu le înțelegeam, findcă eram foarte mică. Dar era între oamenii aceia o bucurie profundã a revederii, îmbogãţitã de legãturile lor de o viaţã, iar amintirile depãnate în surdinã împodobeau seara Sfâtului Ştefan, serbatã de Lili şi de fiul ei, pictorul Afane.
În 1958, cu puţinã vreme înainte de arestarea tatei, am trăit cel mai trist Crăciun din viața mea. Vasile Voiculescu era deja în închisoare, împreunã cu cei din Rugul Aprins. Părinții simţeau cã spectacolul Crãciunului avea sã se încheie în curând, din cauza urgiei vremurilor, cã arestãrile aveau sã-i ajungã şi pe ei din urmã. Trebuiau să-şi pregătească într-un fel copiii, care crescuserã şi care începeau sã se îndoiascã de existenţa lui Moş Crãciun. Atunci, în casa doctorului Nini Radian, s-a pus în scenã o dramã.

A venit, ca în fiecare an, același Moș Crăciun, în care eu continuam sã cred nesmintit, deşi împlinisem deja 11 ani. Și în timp ce se desfășura bine-cunoscutul ritual, s-a deschis ușa și a apărut alt Moș Crăciun mai înalt, care l-a acuzat pe primul de imposturã şi l-a certat că i-a păcălit pe copiii de acolo atîția ani. Vechiul Moş şi-a dat laoparte mantia roşie, şi-a scos în tãcere cãciula, şi-a tras de pe cap peruca, şi-a dezlipit de pe faţã mustãţile şi barba albã, şi a plecat din încãpere. Copiii care începuseră de vreo doi ani sã bãnuiascã deghizarea, au schimbat imediat priviri complice, dar totodatã li s-a deşteptat speranţa cã iatã, adevãratul Moş Crăciun tocmai intrase şi era cu ei acolo. Și în timp ce noul Moș deschidea sacul cu cadouri, una dintre fetițe a izbucnit sfâșietor în plâns. Se zguduia de disperare. „Ce s-a întâmplat?” a întrebat-o cineva din apropiere. „E unchiul meu, îl recunosc dupã pantofi”, a bâiguit printre sughiţuri. Atunci a început dezastrul pentru toți copiii. A fost atâta jale în seara aceea, când ne-a murit Moş Crãciun. Niciun copil nu s-a mai uitat la ce daruri primise. Iar eu m-am întors acasă, cu un gust de cenușă.
A durat un timp pânã când am putut sã uit durerea lãsatã de dispariţia lui Moş Crãciun. Dar treptat, am înțeles că locul celui absent nu era gol. Moșul nu mai exista, dar rămăsese în urma lui o prezență abstractă, un ceva sacru, din care mi-am făcut reazem și țintă. Dincolo de Moș Crăciun e Dumnezeu. E ceea ce suntem tentați să uităm, de fiecare dată când suntem cuprinși de disperare. Moș Crăciun e doar o perdea de fum, care ne împiedică să vedem adevăratul miracol, acela al Naşterii Domnului care ne poate salva an de an. Tristețea ni se aşterne în suflet atunci când rămânem prizonierii momentului, în goana după bucate și după cadouri. Mâncarea se consumă, darurile trec și-n urma lor rămân pustiul, indigestia. Dacă nu ne bucurăm că în noaptea de Crăciun s-a născut Isus, El nu se mai naște pentru noi. Miracolul ne ocolește, pentru că suntem uituci, buimaci, somnolenţi de îmbuibare. Doar veghea ne face sã pãtrundem taina Crãciunului.

Dupã arestarea tatãlui meu, timp de cinci ani şi jumãtate cât ne-a lipsit de acasã, de Crãciun, mama continua împreunã cu mine să împodobeascã brăduțul și să cânte colinde. Bunica mea maternã era foarte priceputã şi izbutea să facă minuni de colaci și cozonaci din te miri ce ingrediente, fiindcă nu se găseau de nici unele. Erau vremuri austere, iar cadourile de sub brad erau foarte modeste. Nu mâncărurile sau darurile constituiau bunătatea Sărbătorii, ci partea aceea de taină, starea de grație, pe care o trăiam în iubire şi așteptare. Reîntoarcerea tatei din detenţie a fost cel mai frumos cadou al Domnului care mi-a redat tinerețea. Mi-am adus dintr-o dată aminte că aveam numai 16 ani…parcă mã deșteptam dintr-un lung somn, ca frumoasa din pădurea adormită. M-am trezit din cenuşiul amorţirii și m-a cuprins o bucurie nespusă că totul se deschidea larg în fața mea.
Crãciunul meu de azi începe cu drumul la cimitir unde, împreunã cu soţul meu, duc crengi de brad şi lumânãri sã le aprind la mormintele părinților şi ale socrilor mei mult iubiţi. N-aș putea împodobi bradul de acasã, dacă nu aş trece mai întâi pe la ei. Când eram mică, mă întrebam de ce bradul trebuie împodobit de Crăciun. Acum știu că, atunci când pun un glob, pun o amintire, când pun o beteală, pun o imagine de altădată. Cu fiecare glob îmi amintesc o întâmplare legatã de el anume, unul a fost primit în dar, altul a rămas de la o bunică. Mai am câteva globuri de când eram copilă. Când aşez podoabele pe crengi, îmi pun în brad tot trecutul. Fiecare gest al meu reia gesturile celor de dinainte. Și cu cât ajung mai în vârstă, cu atât mã simt mai bogatã. În timp, Crăciunurile mele au devenit mai prețioase decât atunci când eram copil, când nu aveam amintiri, când totul era proaspăt și se făcea sub ochii mei.

L-am întrebat odată pe Părintele Galeriu: « Cum reuşiţi să-L găsiți pe Dumnezeu și să-L păstrați? » Dânsul a zâmbit și mi-a rãspuns aşa: « Pe Dumnezeu nu-L găsești niciodată. Nu-L poți ține lângă tine. Dar dacã Îl cauți înseamnă că deja L-ai găsit. » Să fii în fiecare clipă cu Dumnezeu înseamnă să fii în fiecare clipă pe drum. Dumnezeu e o țintă în mișcare. Când crezi că L-ai găsit, a dispărut deja, când crezi că e cu tine, a și plecat. Dar dacă nu încetezi sã Îl cauţi, ești totdeauna cu El”.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Impresionant, înduioșător și totodată înălțător mesaj de nașterea Mântuitorului. Sunt onorat de această răscolitoare lectură, a cărei sinceritate mă ajută enorm să percep importanța zilelor sfinte, mai acut ca oricând. Va mulțumesc din suflet, dorindu-va Craciun fericit! Sunt veșnic recunoscător bunului Dumnezeu pentru darul făcut de a citi minunatele dumneavoastră cuvinte. Cu deosebit respect, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *