Titlul e parte din „versul celor patru superlative”, cum strălucit a caracterizat Ștefan Augustin Doinaș celebrul prim stih eminescian din Odă în metru antic, în care și cuvintele, preluate de mine ca titlu, ar trebui tălmăcite, poate, nu terminologic, ci poetic și „patetic” (cum este și unul din superlativele găsite de Ș.A. Doinaș), întrucât e vorba de o măsură nu numai antică ci parcă din totdeauna, ce merită un imn, acela închinat sublimei neputințe omenești de a ne putea familiariza cu moartea.
Nu e de mirare așadar că studenții mei, tineri fiind, nu deținuseră deja vreo cheie potrivită pentru comentarea celor trei poeme ― doar aparent „hermetice” ― propuse lor din creația remarcabilă a lui Salvatore Quasimodo.
Primul poem, a cărui denumire a fost preluată și de titlul volumului în care au apărut inițial toate trei ― Ed è subito sera (1942) ― este cel mai scurt :
Și deodată e seară
Fiecare stă singur pe inima pământului
Străpuns de o rază de soare:
și deodată e seară.
(traducere: A.E.Bakonski, 1968)
Este enunțată aici o axiomă, chiar dacă numai poetică, a ceea ce poate fi luat ca o judecată complexă, „silogistică”. Este echivalentul termenului „mediu” întrucât mediază universal și evident între judecata poetică următoare și o concluzie adevărată cu necesitate. Este varianta axiomei inițiale din formula clasică a lui Aristotel : Omul este muritor – Socrate e om – (Deci) Socrate e muritor. Dar poemul e mult mai mult decât o judecată, detaliind omul și destinul lui. Fiecare din noi suntem în centrul pământului. Suntem vii. Și, „deodată”, nu mai suntem. Nici vii și nici în proximitatea unui motor central al lumii, ci un pumn de pământ. În afară de catacreza inimă-centru dinamic, poemul mai are alte două metafore, nici ele foarte noi : viața ca energie solară, respectiv, înserarea ca moarte.
Al doilea poem-lecție ― Ora che sale il giorno (1942) ― urcă (sau coboară ?) la alt „nivel al învățării”și/sau ca trecere la o altă judecată „silogistică”:
Acum când vine ziua
Sfârșită e noaptea – și luna
încă se destramă-n senin,
apune-n canale.
E atât de viu septembrie în acel ținut
de șes, pășunile sunt verzi
ca-n văile din miazăzi în primăvară.
Mi-am părăsit prietenii,
mi-am ascuns inima-n vechile ziduri,
ca singur stând să-mi amintesc de tine.
Cu cât ești mai departe decât luna,
Acum când vine ziua
și bat în piatră copitele cailor.
(traducere : A.E.Bakonski, 1968)
Titlul : altă catacreză, doar ceva mai complicată decât prima, anunțând un eveniment hotărâtor așteptat, pe care îl descrie indirect, sugerând un gen de ritual.
Prima strofă, constatativ-optimistă descrie starea inversă față de înserare : zorile și dispariția treptată a lunii.
Cele două terține centrale sunt niște descrieri ale lumii și subiectului. Prima: totul e strălucitor și viu chiar în toamnă, dar subiectul nu mai e central ca în primul poem, ci retras, între vechi ziduri și cunoscute obiceiuri, ca o retragere a subiectului în sine și amintirile sale.
Terțina finală e tot ca o concluzie a unui silogism, dar acum unul dezvăluit și generalizat: tu nu mai ești, nici imaginar, precum luna destrămată-n canale, ești cu mult mai departe decât astrul de-acum invizibil (poetul, bun cunoscător al anticilor, își va fi amintit că omul era văzut ca viețuitor al sferei „sublunare”), acum în niciunde, iar evenimentul anunțat de titlu e chiar moartea, a iubitei, dar poate și a ta, anunțată de nerăbdarea cailor de la carul mortuar de la poartă. Doar această sinecdocă finală (bat în piatră copitele cailor), altădată și ea o catacreză univocă, a devenit opacă în modernitatea care a înlocuit demult carele mortuare trase de „cai mascați”, cu furgonete funerare silențioase.
Al treilea poem, concluziv ― Antico inverno (1942) ― generalizează experiența primelor două texte și trage concluzile acestei învățări (imposibile !) în „trei trepte”:
Iarnă veche
Mi-e dor de mâinile tale limpezi
în penumbra flăcării :
miroseau a stejar și a roze ;
a moarte. Iarnă veche.
Căutau meiul păsările,
și se prefăceau deodată-n zăpadă :
ca și cuvintele.
Un pic de soare, un nimb de înger,
și-apoi pâcla : și arborii,
și noi plămădiți din văzduh dimineața.
(traducere : A.E.Bakonski, 1968)
Citită doar în literalitatea ei, prima strofă pare absurdă. Cum să-ți fie dor de o mână luminată de flăcări (?) și mirosind a moarte ? Și ce sens ar putea să aibă expresia reprodusă și în titlu ?
E vorba, totuși, de o scenă unitară, redată parcă după rigorile imagismului înrudit cu hermetismul : în mod succint, fără comentarii redundant-parazitare. Doar că, tot din perspectivă „imagistică”, scena e privită dintr-o perspectivă neobișnuită, aici, a locului nespecificat, ci doar „implicit” – o capelă mortuară, sugerată de elemente puține, dar suficiente pentru imaginarea ei : vederea clară a unor mâini, luminate de flăcările lumânărilor, într-un loc ce mirosea a stejar (de la un sicriul proaspăt, de pildă) și grămada de flori (puternic mirositoare, fiind încă proaspete). Dar chiar dacă am putea vedea scena ca și cum am fi privit-o direct (iar experiența amintirii ei ne-o face firească), rămîne întrebarea derutant-neliniștitoare, revoltătoare chiar : cum să-ți fie dor să privești (ori să-ți amintești) de așa ceva ? Doar dacă e vorba de tot ce vom fi putut păstra ca imagine dintr-o ființă dragă care nu mai este ? Ajungem aici la limita a ceea ce putem învăța despre moarte : ea rămâne de neacceptat și, în fond, de neînvățat.
Nu mai avem trei strofe (ca în poemul dinainte), ci doar două (e adevărat, una cu două terține), căci nu mai poate fi vorba de nicio „desfășurare” ori articulare a uneia și aceleași scene, ci doar de concluzia (concluziile) „lecției”: ființăm doar puțin, apoi ne transfomăm în ceva unitar-inconsistent, așa cum și cuvintele își pierd energia odată scrise pe albul colilor de hârtie. Viața e foarte scurtă, în ea miracolul ori sacrul sunt doar frânturi, noi dispărând apoi în indistinctul pâclei, al serii și nopții, fiind creaturi, ca și arborii, din aerul unei singure dimineți.
Soluția acestui mega-silogism poetic, dacă poate fi astfel numit, nu se găsește aici, ea poate fi gformulată, eventual, la capătul unui alt poem din același volum : accea de a stoca din viață cu totul alte imaginii și într-un alt sens „inflorescente”” :
Fără să ne amintim de moarte
Primăvara deșteaptă arbori și fluvii ;
vocea ei n-o mai aud,
pierdut în tine, iubito.
Fără să ne amintim de moarte,
în carne uniți,
murmurul ultimei clipe mereu
ne trezește mai tineri.
Nimenea nu ne ascultă
ușoara respirație a sângelui !
Asemeni unei crengi
Pe șoldul tău
Mâna mea înflorește.
Din plante, din pietre, din ape
se nasc vietăți
în blânda suflare-a văzduhului.
(1942; traducere A.E.Baconschi, 1968)
Nu mai „vedem” (imaginăm) nimic terifiant, sugerându-ni-se doar, sonor și paradoxal-energizant, un „murmur al ultimei clipe”.
