Bluza cu dantelă

Unii măhălenţi credeau, fără să o spună explicit, că, într-un fel, Marta îi căzuse victimă şi mamei sale, mai precis prostului obicei al aceleia de a o trimite la alimentara din colţ tocmai când tânăra se pregătea să plece într-un cu totul alt loc.

În dimineaţa aceea, la o oră nefirească încă pentru activităţi la cuptorul VESTA, stăpâna casei – din toate punctele de vedere – constată îngrijorată că are nevoie aproape instantaneu de un litru de ulei; deşi observase că Marta se pregătea să plece în Cetate, la noul ei loc de muncă, ceea ce însemna ceva drum până la tramvaiul patru, iar apoi călătoria de la un capăt la celălalt, nu ezită să-i dea o sticlă goală şi cam unsuroasă, spunându-i „las că n-o să întârzii şi nici pete n-o să faci pe bluză, că doar nu mergi la nuntă…”.

Obişnuită, dar şi supusă din fire, Marta plecă în grabă, erau doar două case până la magazinul din colţ, aşa că înfruntă frigul de afară în grabă, fără să-şi ia ceva gros pe ea. Văzu în faţa alimentarei un camion cu prelată din care răzbăteau sughiţuri, plânsete înăbuşite şi şoapte speriate; apoi, apropiindu-se, văzu câţiva soldaţi, ceea ce o nelinişti, şi pe unul care strigă „Gura!…tacă-vă fleanca…” după care îşi aprinse o ţigară.

Marta, învăţată de mică cu principiul „nu te băga unde nu-ţi fierbe oala”,  în variantă germană, intră în alimentară şi-i ceru domnului Hoffmann un litru de ulei; ascultă liniştită pompa slinoasă care trăgea şlucuri de lichid galben din butoiul negru, precum un gâtlej de beţiv dornic să golească sticla cu monopol; uitându-se la pardoseala înnegrită de uleiul alimentar care inevitabil picura după fiecare cumpărător, nu observă când bătrânul în halat alb cu pete felurite –  galbene, maronii de la marmelada vrac, roşii de la bulion – îi făcu un semn, ci plăti şi ieşi; în acel moment auzi doar „şi p-asta, că mai trebe una…”, apoi  simţi cum zboară scurt prin aer după ce doi militari o înşfăcară şi o aruncară sub prelata camionului, ca pe un sac de cartofi; deşi căzuse pe ceva moale ca un pachet de carne proaspătă, caldă încă, simţi totuşi cum începe să-i crească un cucui la cap, căci dăduse cu el de oblonul lateral al camionului; sticla cu ulei, deşi o strânsese instinctiv – fusese învăţată să nu fie risipitoare – se sparse ţăndări, vărsându-se însă numai pe ea.

bizar

Simţi apoi că îi respiră cineva sub spate şi, după câteva mişcări, află că fusese aruncată peste Liza, de fapt Anneliese, care însă nu mai avea curaj să plângă. Bluza cu dantelă a Martei se făcu precum o cârpă de bucătărie cu care s-au şters urmele lăsate de borcanul crăpat din cauza uleiului încins turnat din tigaie. Instantaneu auzi din nou  acel strigăt al soldatului şi înţelese că nu e bine, că e atât de rău încât trebuie să tacă. De altfel, camionul porni hurducându-se pe drumul pietruit din centrul Mehalei, după care totul intră parcă într-un scenariu temeinic pregătit de conducătorii ţării.

Din camionul cu prelată, grămada de cetăţeni tineri fu împinsă într-un vagon de marfă  dintr-o garnitură pestriţă care, peste câteva ore se puse în mişcare; ultimele cuvinte pe carele reţinuse Marta în gară  şi pe care atunci încă nu reuşea să le înţeleagă, fuseseră rostite tot de un militar, cu o îmbinare ciudată de ură şi indiferenţă totuşi: „Dă-i în mă-sa, ăştia e harnici peste tot… că nu era să-i trimitem pe ai noştri…”.

Nu ştia sau nu voia să ştie cum trecuseră vreo două săptămâni de mers cu marfarul, dar după vorbele din gări era sigură, ca şi ceilalţi, că sunt în altă ţară. Vagonul mirosea crunt a urină, dar, oricum, nu-ţi puteai regla maţele, cam goale cum bine aprecia unul dintre călători, după mersul trenului. Pudoarea dispăruse cu desăvârşire, căci tot ce-i înconjura, adică în care fuseseră azvârliţi, însemna doar urâciune, răutate şi scârbă.

Foarte echilibrată din fire şi hotărâtă să reziste, indiferent de ce va urma, Marta găsi o primă salvare tocmai la Liza despre care crezuse în primul moment că e pachetul de carne de sub ea. Fuseseră colege la şcoala românească, pentru că părinţii fiecăreia din ele, obsedaţi de onestitatea cetăţeniei, doreau să crească oameni de nădejde ai ţării şi nu conlocuitori.

Mama Martei fusese chiar lăudată la o şedinţă cu părinţii, în sala festivă a şcolii cu nume de regină a României; diriginta, o aprigă profesoară de latină, sesizând accentul de Mehala, uşor şvăbesc, îi spuse maiestuos mamei: „Creşteţi o bună româncă, doamnă!”, în aplauzele celorlalţi. Din păcate, acasă, tânăra mamă, întotdeauna interiorizată până la severitate cu sine şi cei din jur, nu-i spuse nimic Martei care află episodul de la Liza; mama acesteia o întrebă, nu fără geloasă ţâfnă: „da ce faci tu, Marto, de te laudă ăia?”

Oricum, Marta era conştientă că nu i-ar fi folosit la nimic confesiunea mamei; pe viitor în mod cert nu.

Liza tocmai mergea către doamna Johanna, cea mai pricepută, de fapt singura călcătoreasă, cum i se spunea, de dantele şi perdele pe care întâi le întindea. Avea un geamantan întreg de rufe spălate, aşa că Marta primi o bluză curată, mai de toată ziua, dar încă mirosind a săpun; geamantanul Lizei crăpase căci ea fusese aruncată peste el, dar avusese totuşi nefireasca veselie să-i spună prietenei ei că „Tu, Marta, eu eram ca într-un sanvici, adică eu felia de salam, că tot m-ai crezut carne, iar geamantanul pâinea veche, şi tu aia proaspătă”.

Contrar sfatului dat de prietena sa, Marta nu aruncă bluza cu dantelă ci o stoarse, după ce culesese cu grijă din ea bucăţile din sticla pentru ulei; constată cu plăcere că ea nu se tăiase, iar bluza avea doar mici găuri, dar fără vreo stricăciune la dantelă. Dimpotrivă, îşi fixă din prima zi, după ce înţelesese unde e şi ce o aşteaptă, să supravieţuiască şi, mai mult, să ajungă într-o zi din nou acasă, să-şi vadă părinţii, să meargă la alimentara din colţ, indiferent când ar fi trimisă şi, poate mai presus de toate, să-şi ducă bluza cu dantelă – pe care o avea de la aniversarea primei comuniuni – la Johanna care, datorită vârstei, scăpase rămânând acasă.

Apoi, avea să aştepte o zi deosebită, acolo în Mehala, când să îmbrace bluza, iar mai apoi, întoarsă acasă de la acel eveniment ieşit din comun, oricare avea să fie, să-şi scoată bluza şi să o pună în cutia de carton pe care o primise de la o cunoscută croitoreasă de dame, din Mehala, şi care avea şi o monogramă, un G.

În prima zi, după ce s-au întors de la cărat buşteni şi traverse de cale ferată, femeile s-au spălat, dar Marta preferă să-şi folosească raţia de apă pentru a-şi clăti cumva bluza; a doua zi se spălă, atât cât era posibil, înfăşură bluza uscată de-acum şi o puse la păstrare cu gândul că nu o va îmbrăca aici, în rău, niciodată. Bluza aparţinea altei lumi; ea, Marta, îmbrăcată în bluza cu dantelă, aparţinea cu totul acelei  lumi, Mehalei.

De fapt, în cei patru ani şi jumătate cât stătuse acolo, în rău, i se adeverise că gândeşte corect în legătură cu bluza de dantelă, şi nu numai.

Moartea prietenei Liza a fost întâmplarea care a zguduit-o profund; Liza se alăturase grupului de femei care hotărâse să-şi trăiască viaţa, indiferent de situaţie. Marta vedea în asta o abdicare de la gândul întoarcerii acasă, deci nu fusese de acord cu Liza; singurul lucru pe care-l accepta fără crâcnire era mâncarea, oricât de mizerabilă, pentru că însemna supravieţuire; de fapt cedările, ca şi încăpăţânările, nu ajutau.

Una dintre femei muri efectiv de foame după primele săptămâni, afirmând cu ultimele puteri că „mai bine crăp, da aici nu mănânc…”, ceea ce ,desigur, se şi întâmplă.

Martei îi era limpede că nici alternativa nu e bună: o tânără, cam de vârsta ei, acceptă să doarmă noapte de noapte cu un gardian, care puţea în ciuda frigului, în schimbul unor bucăţi de şoric cu urmă de clisă râncedă. În momentul în care îi mărturisi cu sfială şi temătoare bucurie tovarăşului de pat că se simte grea, acesta o lovi cu picioarele în burtă, de faţă cu toate femeile, până când bănuita gravidă amuţi definitiv, iar celelalte aflară că aşa păţeşte cine crede că „a venit aici să se împerecheze ca animalele, nu să muncească”.

Mai erau şi cele care credeau că vodca dă vise frumoase. Schimbul era tot în natură, aşa că multe nici nu ştiau ce au mai făcut seara după porţia de tărie.

Culmea ironiei a fost că Liza a murit fără să fi băut un strop, dar totuşi din pricina unei mahmure.

După o beţie cruntă, în dimineaţa ce i-a urmat, una dintre băutoare, nu se trezise încă de tot, când fu trimisă la pădure împreună cu Liza , la încărcat trunchiuri de copaci; în loc să ţină buşteanul, îl scăpă peste pieptul Lizei, care efectiv se despică în două. Marta ajunse la ea în grabă, însoţită de alte câteva femei, dar nu se mai putea face nimic, iar de medic nu putea fi vorba acolo.

Se gândi că poate prietena ei nu mai simţea nici durerea de vreme ce a avut puterea să mai glumească pentru ultima dată: „Marta, ce uşoară ai fost tu când ai căzut peste mie…”, după care rămase cu ochii deschişi; dar către altă lume. Deşi nu era superstiţioasă, ba chiar de la o vreme nici credincioasă, Marta credea, undeva în adâncul ei, că totuşi Liza greşise folosindu-şi toate hainele din geamantanul crăpat, nelăsând nimic pentru marea întoarcere care, în mod cert, avea să aibă loc odată şi-odată… Dar, acum nu mai conta.

Drumul către casă fusese felurit pentru fetele maturizate înainte de vreme.

Henriette, spre pildă, la o frână bruscă a trenului, căzu afară pe terasament şi nu se mai ridică niciodată; Elsa fusese violată de vreo zece ori pe calea de întoarcere, de către soldaţi din ambele părţi ale graniţei, aşa că rămase undeva într-un spital din patrie, cu minţile rătăcite.

Ea, Marta, avusese noroc, aşa că a ajuns acasă nevătămată; avea un singur pachet, cel în care îşi adusese bluza cu dantelă şi era ferm convinsă că totul era bine până la urmă pentru că reuşise să nu amestece lumile; chiar a doua zi curăţi şi spălă pe îndelete bluza, după care merse la doamna Johanna; călcătoreasa o primi cu braţele deschise; promise să-i calce bluza doar aşa, cadou de bună revenire. De fapt avea remuşcări şi o oarecare jenă, pentru că fiică-sa nu fusese luată la reconstrucţie, rămânând întâmplător însărcinată de la viitorul soţ, secretar la comitetul orăşenesc.

Bluza arăta impecabil cu dantela călcată cum nu se putea mai precis.

Marta parcă dormea, iar preotul care cu câteva zile în urmă avusese neobrăzarea s-o sfătuiască să ţină şi post, constată că „fata noastră s-a întors ca să moară acasă”, ceea ce, evident, era o inepţie ritualică.

Martei i se făcuse rău de tot după ce îşi adusese acasă bluza de la călcat, apucă doar să-şi tragă mâneca pe braţul drept, după care se prăbuşi. Bătrânul doctor, o veche cunoştinţă din Mehala, spuse doar că „după câte a suferit, nu-i de mirare că i-a cedat inima chiar la tinereţe…”.

Preotul mai înşiră câteva platitudini specifice momentului dar şi lui, celui care scăpase de corvoada la care fuseseră supuşi conaţionalii săi.

Prezenţă stranie la toate înmormântările, indiferent de rit, baba Buba nu era interesată niciodată de pomana mortului pe care o şi dispreţuia, ci efectiv de moarte, cercetând şi găsind mereu o explicaţie care le scăpa tuturor celorlalţi. Auzise chiar de la Marta povestea cu bluza pe care o plimbase împachetată timp de patru ani şi jumătate ca pe moaşte şi rămase intrigată când află că fata ducea  dantelăria la Iohănoane, la călcat şi că nu-i dăduse foc acolo, dincolo, în ţinutul răului, că doară pe ea se vărsase oloiu când fusese aruncată în camion.

La înmormântare fusese lume multă; Buba aşteptă până plecară toţi, după care, stând în faţa crucii de pleu fărbuite ca sobele de tuci, zise pentru Marta: „Apăi, nu ştiu ce-ai făcut, Marto, da n-am putut să-ţ zîc, că atâta erai dă mândră că ţ-ai adus-o napoi, da io-ţ spun că tăt rău dîn ea o întrat în tine şî, vez tu, oricât îi dă frumoasă horbota, după ce-o întrat rău în ea, îi pîntru mort…”.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *