Când sunt libere, ființele umane au capacitatea de a decide inclusiv până în ultima clipă. Uneori, filosofia numește această capacitate ”voință”, alteori o numește ”liber-arbitru”. Accentul, desigur, nu este așezat pe capacitatea de a schimba păreri sau de a introduce o acțiune oarecare. Accentul se pune pe: “(inclusiv) până în ultima clipă”.
Aceasta este cea mai bună exprimare a libertății și chiar esența autonomiei. Nu este faptul de a acționa într-un fel sau altul, fără constrângeri, fără restricții, ci, din contră, și mult mai radical, este chiar faptul că uneori, chiar și fără motive intelectuale sau cognitive, ființele umane pot să schimbe cursul unei acțiuni, în mod imprevizibil.
Cu alte cuvinte, libertatea constă și se exprimă în această clasă de inflexiuni sau de bifurcații pe care le introducem, chiar dacă nu știm prea bine de ce. La sfârșitul zilei, putem vorbi de două lucruri distincte: pe de o parte este chiar libertatea, iar pe de altă parte este justificarea acesteia. În acest al doilea plan intră toate mecanismele, ideologice sau nu, de raționalizare și argumentare. În primul plan este vorba de o experiență completă, pură. Kant niciodată nu ar fi putut fi abordat în acel prim plan. (Nu a fost în van pietist).
Bineînțeles, strict vorbind, libertatea este ante-predicativă. Ceea ce nu se opune, în vreun fel, faptului că de la aceasta se poate ajunge și trebuie să se ajungă la justificări, reflecții și argumente de diferite tipuri și de interes. Kant a abordat, însă fără să-și dea seama, faptul că libertatea este formată dintr-un interes dezinteresat. Chiar dacă limbajul și contextul kantian sunt diferite.
În consecință, sunt libere doar acele persoane care au capacitatea de a putea schimba ad libitum, o poveste, o cale, un program bine determinat. Literalmente: chiar dacă este în ultimul moment. Exact în acest sens, contrar diverselor raționamente care se doresc a fi obținute din libertate, aceasta este o experiență extremă. Fie pentru că introduce o nouă fază în calea unui fenomen, fie pentru că sparge complet previziunile și predictibilitatea care, până în acel moment, ar putea fi imaginate.
Pentru a o spune în limbajul clasic al revoluției din 1789, sistemul, stabilimentul, totul iartă și recunoaște: astfel, de exemplu, uneori, nu ne vom comporta frățește cu ceilalți sau, în anumite momente, ne comportăm inechitabil cu ceilalți. Adică, sistemul – oricare ar fi „acesta” – admite și permite încălcarea egalității și fraternității. Însă, cu greu permite oamenilor să fie liberi. Cea mai periculoasă și riscantă dintre toate ideile și experiențele.
De fapt, ceea ce „sistemul“ cere sunt lucruri, precum: afiliere, loialitate, sentiment de apartenență, fidelitate, angajament, și alte asemenea lucruri. Însă, criteriul tipic, decizia autonomă, într-un singur cuvânt: libertatea: aceasta este o idee și o experiență periculoasă. Tocmai pentru aceasta sunt implementate dispozitive după cum se consideră necesar, pentru a face oamenii previzibili. Și, prin urmare, controlabili. De exemplu, în ceea ce privește politicul și militarul, există teama că vor apărea întotdeauna „Lupii singuratici“ (un oximoron într-adevăr, pentru că strict vorbind, lupii au un profund sentiment de turma).
Ceea ce face „sistemul“ este să transforme indivizii în ființe previzibile și chiar atât de previzibile pe cât se poate imagina. Nu în van, eufemistic vorbind, se spune că, gândind de altfel eminamente fizic, știința bună (oricare ar fi ea) face preziceri. Amprenta socială și politică nu se cade să fie ștearsă.
Libertatea autentică poate fi înțeleasă în mod negativ ca lipsa de constrângeri, restricții și condiționări. În acest sens, mai exact, adevărata libertate nu cunoaște cauzalitate. Dar, pozitiv sau afirmativ, libertatea autentică introduce în mod imprevizibil, fluctuații, perturbări, inflexiuni sau bifurcații acolo unde, acum un moment, nici nu existau. În limbajul complexității, acest lucru se traduce astfel: libertatea este sensibilă la condițiile inițiale, iar acestea sunt radical diferite de „condițiile originale“. Conceptul de „condiții inițiale“, introdus de Galileo, se referă la condițiile prezente, în fiecare moment. Cu alte cuvinte, este vorba de o atenție acordată fiecărui punct critic, fiecărei condiții critice.
Ființele libere sunt cu adevărat puține; o minoritate imensă. De aceea, majoritatea pur și simplu: reacționează, răspunde, are cauze și motivele pentru acțiunile ei și, în general, aceste cauze sunt externe, chiar dacă ar putea fi interiorizate și, deci, asumate ca fiind proprii. Ființele cu adevărat libere au propria lor judecată, dar nu fac din aceasta o chestiune de propagandă. Fără alte formalități, ființele cu adevărat libere nu vorbesc despre libertate; ele o exercită. Și le recunoaștem atunci când le vedem. La fel se întâmplă cu cei înțelepți, care nu fac din înțelepciune o chestiune publică, ci o trăiesc.
Exemplul este întotdeauna cel mai bun profesor, dar exemplul nu este o chestiune de tehnici de predare, de strategii educaționale sau campanii publicitare. Exemplul se trăiește, și se transmite „din interior“. În acest sens, se pare criptic, Buddha a spus: „Dacă ai, îți dau; dacă nu ai o să îți iau”.
De fapt, ființele umane sunt capabile să ia decizii, și, de multe ori,iau aceste decizii, chiar dacă nu știu foarte bine, intelectual vorbind, de ce o fac. Dar, undeva în sistemul endocrin sau în sistemul limfatic, de exemplu, există argumente pentru acțiunile sau deciziile lor. După cum s-a spus de multe ori, creierul ne amăgește și noi îl putem păcăli. Pe de altă parte, corpul niciodată nu ne minte. Numai că nu subliniem aici dualismul dintre minte și corp (res cogitans și res extensa). Viața bună știe că ambele cazuri sunt unul singur, dar adevărul este înrădăcinat într-un loc unde nu se epuizează prin argumente sau justificări. Deși, în anumite ocazii, suntem obligați să le furnizăm, ancorată în acestea stă viața în comun (koinonia), și, ulterior, viața în societate (politeia).
Accedem la ceilalți prin deciziile, acțiunile și cuvintele noastre. Și, de asemenea, și ceilalți acced la noi prin aceleași mijloace, în principiu. Dar aceasta nu ar trebui să ne determine să credem că ajungem să îi cunoaștem, să îi adaptăm nouă înșine sau să îi determinăm pe ceilalți. Ceilalți rămân întotdeauna ca o enigmă care nu se rezolvă complet. La fel și lumea, la fel și viața.
Pe scurt, libertatea constă, în mod exact, într-un act de indeterminare: indeterminarea sinelui, indeterminarea lumii, indeterminarea vieții în sine. În aceasta constă gândirea despre complexitate, în a ști: la nedeterminarea fenomenelor. În mod analog cu ceea ce se întâmplă cu libertatea; când suntem liberi.
Traducere din limba spaniolă de Luiza Caraivan
