Plină de avânt, formula de mai sus e specifică unei anumite corespondențe din anii 50-60 ai secolului trecut, prin ea manifestându-se acordul semnatarului cu nobilele idealuri ale luptei, fie de clasă, fie pentru pace, de unde și varianta „Luptăm pentru pace!”; deși nu mă voi referi la înțelesurile de atunci, am înghilimelit-o spre a nu fi acuzat de obsedantul plagiat sau de nostalgii; după cum se va putea observa însă, cele două devize belicoase sunt perfect valabile și azi; desigur, rostite de alți actanți.
Dacă e să ne luăm după aberațiile mas-media audio-trăncănite, recent omenirea a urmărit cu sufletul la gură (cum ar fi fost să nu fie sufletul în zona orală?) lucrările marilor și puternicilor lumii, adică „summitul la cel mai înalt nivel, G20”. Iarăși se vorbește în necunoștință de limbă, lucru impardonabil la o instituție tributară rostirii și plină de ifos. Chiar dacă încă nu e românesc, termenul are toate atuurile să devină, și, nu doar pentru că suntem tot mai belicoși și fuduli la summiturile NATO, ci mai ales pentru că și în engleză se înscrie în fenomenul de frenetică și benefică latinizare a „brexitului” (și el latin, exitus – ieșire); deci prezența lui în română e obiectiv acceptabilă. Adjectivul superus (3) are comparativul superior, -ius, , iar superlativul supremus(3) cu forma contrasă summus(3) – cel mai de sus; în română, până și conform conservatorului DEX putem utiliza substantivul summum; deci summitul va fi o întâlnire la cel mai înalt nivel (politic, economic, militar, etc). În general, totuși, termenul e corect utilizat, mai puțin când aflăm de la câte un post tv. despre „summitul la cel mai înalt nivel”, nefiind, oricum, singura prostie…
Greu de verificat dacă, spre pildă – deși fac parte și ei din omenire – locuitorii Anzilor sau călugării budiști din Tibet, sau chiar cei ortodocși din România, sau „izolații în România” își aveau sufletul la intrarea tractului digestiv pe parcursul întâlnirii politicienilor. De fapt din tot spectacolul, relevante au fost două elemente care aveau șanse reale să ne afecteze emoțional: cele trei strângeri reciproce de mâini între cei doi mari ai lumii (dovedind încă o dată că nu întâmplător ei conduc lumea), precum și anunțul după care vor înceta bombardamentele în Siria. Politologul Cornelius Tacitus afirma că istoria în ansamblu este expresia psihologiei conducătorilor și a supușilor; din păcate Fatum cam învârte lucrurile în cerc, dar nu avem de ales; ca atare, dacă puternicii se înțeleg, e bine pentru supuși; prin urmare, încercările excitate ale comentatorilor audio-video de a-i discredita cu orice preț pe cei doi, generează cel mult un soi de orgasm al fecioarei fără corp.
Există, desigur, o anume parșivitate în anunțurile politicienilor, mai ales în cele pacifiste; bombardamente vor mai fi cert, în alte părți, de comun acord, dar ele trebuie văzute prin latura lor umanitară, umanistă chiar. Iar aceasta, pentru că, în condițiile în care suntem intoxicați (mai rău decât chimic…) cu inepții de genul „drepturile omului”, „populație civilă”, etc. în fapt nimic nu e nou, adeverindu-se că ticăloșia propagandistică s-a modificat doar tehnologic, nu altfel; adică, până imediat după al doilea război mondial, decisiv era factorul numeric.
Privind înapoi fără mânie, știm, deja din sursă Testamentară, despre uciderea unui număr foarte exact de prunci, act menit să-i incrimineze pe dușmani, sau cei considerați aprioric astfel; asta, în ciuda faptului că e cam greu de imaginat o măsurătoare exactă într-o zonă geografică în care primul recensământ serios scris a fost făcut de răii romani, determinând în fapt un episod esențial în Nașterea nou testamentară. Mai apoi, din măsurători lucide reiese că numărul „victimelor nevinovate” (altă sintagmă stupidă, în măsura în care victima presupune tocmai nevinovăție, dovadă că n-am auzit încă de victime… vinovate, ci doar de unele colaterale) ar fi presupus o fecunditate scandaloasă, aproape posibilă totuși dacă ne gândim la accentul pus în scrierile zonei atât pe împlinirea numerică a familiei, cât și pe pedepsirea preacurviei; ambele au o frecvență incontestabilă.
Mai târziu aflăm de ticăloșia unui împărat roman care ordonă uciderea unui număr exact, de câteva mii, de oameni – desigur nevinovați, fie și pentru că erau în bună măsură creștini – într-un stadion, majoritatea victimelor fiind formată din femei, copii și bătrâni. Aici povestea cu exactitatea numerică s-ar verifica în măsura în care stadionul avea un număr precis de locuri, dar pică, în primul rând, pentru că nu știm dacă locația era complet ocupată și, mai ales, deoarece știm că pe stadioane nu aveau acces copiii, iar femeile în mică măsură.
Până la bombardamentele nucleare din Japonia și inclusiv la acestea continuă primatul factorului numeric, deși aici avem deja și impactul noii tehnologii; cele două bombardamente stau cumva între necesitatea istorică și… umanism; adică: nu se putea încheia altfel războiul, pe de o parte, iar pe de alta, se crâcnește pe ici-acolo despre efectele sinistre de care nu era nimeni vinovat, oamenii de știință bifând o epocală realizare, iar politicienii o victorie cu totul incontestabilă.
Mult mai (pre)jos, dar din totdeauna cățeluși ascultători (și după brexit), insularii (încă europeni) au bombardat Dresda, evident tot din umanism… războinic, dar cu realizări mult inferioare celor ale fostelor colonii transoceanice, atât numeric cât și tehnologic. Problema e că și unii și alții erau în tabăra învingătoare, așa că japonezii pot să-și ceară scuze în continuare, după cum germanii, când își comemorează morții dresdani și nu numai, sunt neonaziști (cel puțin).
După apogeul conflagrației mondiale, lucrurile se mai schimbă, iar ticăloșia nu mai e numerică, ci efectiv tehnologică; nu știm câți vietnamezi au fost prăjiți cu napalm, dar fotografia cu copilul în fugă, ars de napalm, a generat un premiu Pulitzer (precis au ars și alții, dar treaba lor…). Un lucru a devenit limpede după război: singurul care contează e învingătorul care, cum se zice, ia totul, adică și minciuna și adevărul, căci, vorba lui Lucanus „pentru mulți războiul e o sursă de câștig”. Și asta, pentru că investiția trebuie recuperată, după cum avertizează subtil și indirect Cicero (politician și el): „banii prea mulți constituie sursa de întreținere a războiului”. Recuperarea trebuie să fie cel puțin îndoită.
Între timp, mizerabile războaie s-au perindat în timp și spațiu generând mai ales „victime colaterale”, un soi de rebuturi regretabile ale bombardamentelor. Iată însă că atunci când cei mari și tari nu se înțeleg (într-un fel e bine să fie măcar doi jandarmi), intervine factorul tehnologic; un bombardament chimic – cam neclar de cine inițiat – a scandalizat brusc (in)umanitatea, dar nu prin numărul (relativ redus) de victime, ci prin tipul de armă utilizat; a fost o opțiune stupidă a făptuitorului, pentru că dacă lovea cu un focos tradițional, rezultatul numeric era net superior și nu deranja pe nimeni; intra în categoria clasică: „Armele sunt ațâțate de arme” (Plinius Iunior). Deși, povestea cu arma chimică e cam fumată de vreme ce și fostul conducător irakian a fost spânzurat și pentru arma pe care nu o posedase niciodată. Iată însă că în Siria nu vor mai fi bombardamente (?).
Altundeva însă, în mod cert.
Iar acest lucru e vădit de unul dintre momentele cheie ale umanității, anume trecerea în Noul An. Evident, totul e relativ, pentru că nu toți trec pragul anului în același timp. Deci, urările celor mai puternici contează, restul intrând la felicitări cărora nu li se răspunde. Ca atare, dacă strângerile de mâini și anunțurile pot afecta emoțional, e bine să aruncăm o privire către noaptea de Revelion care, prin mesajele conducătorilor, anunța mai curând un an al Rebelionului; evident în scop umanitar, spre liniștea noastră a tuturor.
În general, urările de Anul Nou, încă din lumea romană, se concentrau în Annum novum felicem (habeto) – să ai un An Nou fericit, sau Ad multos annos felices – la mulți ani fericiți, ca și la zilele de naștere. Nu avem date certe care să ateste faptul că împărații – conducătorii, în general – romani ar fi adresat mesaje de Noul An poporului petrecăreț, deși erau stăpânii lumii, veghind totuși ca Pax Romana să nu fie tulburată ; am mai scris-o și o repet: da, pacea romană era urmarea confruntării civilizatoare, căci, una, fără cealaltă, nu are înțeles.
În lumea modernă însă, drepturile omului (nostru) sunt incontestabile, iar conducătorii unor state veghează nestrămutat la respectarea lor; e vorba, desigur, de oamenii țărilor considerate civilizate, restul intrând la ființe colaterale, posibil, oricând, victime colaterale, sau, neutru, pierderi colaterale. Ceea ce pare să le placă preponderent conducătorilor contemporani nouă, în ultimele decenii (celor care-și permit, desigur), sunt acțiunile armate punitive, adică războaiele corecționale.
Noaptea de trecere dintre ani, a însemnat și de data aceasta o adevărată revărsare de mesaje belicoase din partea liderilor care au primit acordul transatlantic de a-și folosi și ei producția de război. Urările au fost cel puțin stranii, sugerând mai curând ura; parafrazat tacitian, aș spune cum ira et studio – cu mânie și părtinire, adică exact cum nu ar trebui să se facă marea politică, adică istoria; ci cu subtilitate.
Un președinte, afișând o morgă raciniană dar, prin discurs, cu efect molieresc, și-a asigurat compatrioții că îi va apăra în continuare bombardând unde, pe cine și cât trebuie; totul era mai curând o reiterare a unei declarații de război, decât o urare în prag de an.
Un premier, cu mari probleme legate de sistemul de apărare împotriva inundațiilor (iată că nu doar în România se întâmplă așa ceva), după ce le-a promis sinistraților ceea ce le promiseseră și antecesorii săi politici, a asigurat poporul că va bombarda în continuare, precum prietenul francez, unde, pe cine și cât trebuie.
Mai puțin belicoasă, din motive nu doar de ea știute, prima doamnă a lumii în ultimii ani, a ocolit elegant problemele legate de Luftwaffe (care, oricum, se va putea juca și peste hotare cu înaripatele din dotare, după o pauză de 70 de ani), încercând să pozeze, adică să televizeze, într-o adevărată mamă, dar nu cea severă a Gracchilor, ci una cam denaturată prin imensa-i prolificitate, dacă avem în vedere alintul adresat ei de peste un milion de refugiați: Mutti Angela! Apelul la integrarea adoptivilor nu pare să fi fost adresat conaționalilor, iar urările de Anul Nou au fost cam timide, mai ales că nu corespund cu numărătoarea Hegirei, nici măcar cu a Facerii lumii.
De peste ocean, mesajul nu putea fi decât unul consecvent belicos, căci dacă ai început o treabă, e frumos să o duci până la capăt. Mai mult chiar, e bine să-i încurajezi pe cei mici, în speranța că „eu sunt mic, tu fă-mă mare”, să ți se alăture, atât cât le dai voie, dacă tot ești unul dintre tartorii lumii; oricum, decât mărunții isterici cu porniri tribale, mai bine doi, ( trei ?) mari și calculați. Pentru noi a fost, desigur, un mesaj liniștitor, dându-ni-se de înțeles (ca multor altora) că vom fi apărați; e, evident, bucuria liniștitoare a prostului, pentru că, dacă se pune problema să fii apărat întru adevăr, înseamnă că, în prealabil, ai fost atacat; ceea ce să sperăm că nu își dorește nici un om lucid din Țară.
Și dinspre tartorul răsăritean mesajul a fost tot unul de continuare a bombardamentelor acolo unde o fac și ceilalți; reieșea clar necesitatea stabilirii unui orar separativ pentru aliați, mari sau mici, cu efecte identice însă pentru cei de (pe) jos. De apreciat însă că polisportivul și iubitorul de operă președinte le-a adus un omagiu militarilor morți deja în conflictele în desfășurare; chiar dacă omagiile servesc cât lumânarea și tămâia, din partea unui politician e un gest uluitor; în fapt nici un lider nu se gândește că Bella matribus detestata cum spune poetul latin, adică războaiele sunt urâte de mame, căci, adevăratul omul politic „n-are mamă, n-are tată”; rămân în continuare admirativ (doar) față de sinceritatea fostului președinte român cu nume de împărat roman, care afirma la un moment dat că „un conducător trebuie să aibă o piatră în loc de inimă”.
Între timp cei doi mari și-au dat mâna, ceea ce, cum spuneam, împreună cu Tacitus, e bine.
Chiar și din extremul Răsărit, dintr-o țară divizată (de cei interesați) ne-a venit tot un mesaj eroic, belicos și patriotic, apreciabil însă prin totala-i lipsă de parșivitate și prefăcătorie: se va lupta și nu se va permite nici un amestec din afară; e cea mai clară afirmare a lui si vis pacem para bellum – de vrei pace (pre)gătește-te de război.
În fine, nu putem trece de emoționantul mesaj al Sfântului Părinte de la Roma, (aproape) convingător prin normalitate și frumusețea metaforei oceanului de bunătate în care ar trebui să ne scufundăm pentru a anula răul. În ciuda imensului respect pe care îl port „franciscanului” urmaș al lui Petru și sincerelor sale intenții de bine, trebuie să remarc că o abordare a binelui de dimensiuni oceanice, ducând probabil la înecarea definitivă a răului, nu prea corespunde principiului patristic ambrozian după care răul este tot creația lui Dumnezeu, mai exact „șarpele a fost creat de Dumnezeu pentru ca omul să lupte pentru toate” (vezi Despre Paradis). Asta nu înseamnă că bombardamentul e dumnezeiesc, chiar dacă tot mai mulți îl pun sub semnul Lui. Apoi, imersiunea în binele total, oceanic, ar fi precum avertismentul sugestiv al Sfântului Grigore cel Mare, referitor la consumul exagerat de miere: „ai dat de miere: ai grijă ca prea multă să nu te scârbească”.
Dar, de vreme ce seraficul mesaj al Sfântului Părinte se va împlini in saecula saeculorum, adică nunquam (niciodată, never, jamais și așa mai departe), rămâne și pentru anul în curs urarea deductibilă din mesajele (mai mult, sau mai puțin) puternicilor lumii: „La multe războaie fericite! ” (și) în Noul An. Doar două au relevanță, asigurându-ne că tocmai înțelegerea celor puternici asigură continuarea luptei.