Virginia Woolf şi vraja culturii

Cine deschide astăzi cartea de eseuri a Virginiei Woolf, cu intenţia de a se iniţia în arta lecturii, are din prima clipă senzaţia pătrunderii într-un spaţiu privilegiat. E invitat să se dezbrace de prejudecăţile şi de servituţile exerciţiului academic, pentru a se aventura într-o fascinantă experienţă a libertăţii de cuget. Ţinta unui asemenea demers, după cum vom vedea, este, pe de o parte, să ne insufle încrederea în propriul discernământ şi curajul propriilor opinii şi opţiuni, iar pe de alta, să ne trezească din latenţă puterile creatoare.
În eseurile Cum ar trebui să citim o carte? Ceasuri petrecute într-o bibliotecă şi Aventura lecturii, autoarea mizează pe tinereţea stării de spirit, pe elasticitatea minţii, împinsă de curiozitate, pe disponibilitatea absolută a celui care intră într-o bibliotecă sau într-o librărie. Împărţirea volumelor pe genuri îi oferă Virginiei Woolf ocazia de a ne atrage atenţia că în lectură, ca şi în viaţă, totul poate fi esenţial, de la detaliu până la ansamblu, de la periferie până la centru. Ierarhia impusă de critici sau de programele de învăţământ, care inoculează în cititor apatia şi lenea, trebuie treptat să fie înlocuită cu propriile noastre criterii valorice. Cu alte cuvinte, poezia, romanul, drama, istoria, biografia, memorialistica, genul epistolar nu trebuie aşezate într-o ordine a priorităţilor, deoarece împreună ele alcătuiesc spectrul unor apetenţe culturale care ne diversifică gustul, ne rafinează emoţiile şi ne satisfac intelectul la diferite nivele. După cursa lungă presupusă de parcurgerea unui roman, poezia oferă minţii oaze de reculegere; după o experienţă imaginară, mintea simte nevoia să se refugieze în concretul unor vieţi adevărate, aşternute pe hârtie de istorici, de biografi, de semnatarii mai mult sau mai puţin cunoscuţi ai atâtor volume de corespondenţă. În acest sens, Virginia Woolf ne îndeamnă să ne lepădăm de ideile preconcepute privind superioritatea unui gen literar în raport cu celelalte şi să descoperim împreună cu ea minunăţia unor fraze risipite prin scrisori sau prin jurnale de călătorie, străfulgerări de sensibilitate în cărţi obscure, în autori estompaţi de uitare. Uneori şi cărţile proaste pot face deliciul unor momente de coborâre din înalt.
Dacă în prima etapă suntem încurajaţi să gustăm din fiecare fel de scriere, compunându-ne din fragmente diverse un modus vivendi prin lectură, în cea de a doua fază varietatea incită la reacţie în cadrul unui gen anume, romanul sau poezia. Suntem invitaţi să străbatem într-o ordine aleatorie naraţiuni liniare, arborescente, cu accentul pus când pe desfăşurarea epică, când pe notaţia realistă, când pe analiza de moravuri, când pe introspecţie, exemplele fiind alese din literatura engleză clasică şi modernă. În materie de poezie, suntem aduşi în prezenţa unor citate din autori ne specificaţi anume, pe care se presupune că îi putem recunoaşte, iar dacă nu, că urmează să-i descoperim pe cont propriu. Fragmentele de poeme se succed chemate de Virginia Woolf într-un montaj lăuntric, ca şi cum numele poeţilor nu ar conta în sine, ca entităţi separate, ci ca autori ai unui text colectiv, anonim. Ţelul unei astfel de lecturi este să ne familiarizeze cu disponibilităţile creatoare ale genului şi în acelaşi timp să ne incite spiritul comparativ. Prin sesizarea unor structuri recurente ţinând de construcţia naraţiunii – în roman, şi de captarea emoţiei prin ritm – în poezie, ajungem să grupăm şi să diferenţiem strategii, tipuri de sensibilitate, şi mai cu seamă să sesizăm evoluţia gândirii artistice asupra lumii, în cadrul genului.
În această fază, dominată de afectivitate, ne lăsăm conduşi de atracţia sau de repulsia pe care o simţim faţă de o carte în legătură cu atitudinile, opţiunile, caracterele, stările de spirit complementare sau adverse prezentate de autor. Reacţia de tip visceral ne face să judecăm operele în termenii plăcerii şi neplăcerii, ai entuziasmului, dezgustului sau indiferenţei. Pentru eliberarea de violenţa emotivă, Virginia Woolf recomandă o a treia etapă: contextualizarea. Interesul cititorului e dirijat spre autorul operei, spre preferinţele şi crezurile sale, spre mentalitatea epocii în care s-a format. Curiozitatea, manifestată până acum faţă de personaje, acţiune, construcţie şi tonalitate, se îndreaptă către firea, destinul şi viziunea scriitorului, de aceea citim confesiunile, jurnalele, corespondenţa, biografia artistului. Dincolo de lumea imaginară a cărţii, personalitatea creatorului se întrezăreşte a fi cu mult mai captivantă, iar dincolo de silueta singulară se întrevede labirinticul dialog dintre scriitor şi cultură, spun labirintic, pentru că eul păstrează memoria unei tradiţii cu care intră în polemică prin prezentul trăirilor sale.
Mai există însă şi o altfel de contextualizare, care îl priveşte direct pe cititor. Cum Virginia Woolf mediază trecerea noastră dintr-un registru în altul, ea ne face în acelaşi timp atenţi la farmecul ambianţei care însoţeşte actul lecturii. Aşezată într-un fotoliu, la geam, astfel ca lumina soarelui să-i cadă pe pagină, cititoarea-călăuză ne situează aşijderea între două ferestre: una care se deschide înăuntru, spre lumea cărţii, cealaltă, prin care vedem ce se întâmplă afară, în imediata noastră vecinătate. Când ne ridicăm ochii de pe pagini şi ne uităm pe geam, ceea ce percepem ca sunet, culoare, mireasmă, din realitatea înconjurătoare devine parte din lectură, după cum şi priveliştea de afară e bântuită de fantasmele celor citite, iar clipa, ca dimensiune tainică a fiinţei, se umple de umbre şi ecouri. Virginia Woolf are în faţa ferestrei grădina, dincolo de care se întinde la orizont dunga albastră a mării. Ceea ce vede cititoarea, şi prin ea, ca printr-o nouă fereastră, descoperim şi noi, este o suprapunere a culturii peste natură, o descifrare a peisajului prin filtrul lecturii. Devenim martorii spaţializării bergsoniene a timpului, căci trecutul vine să dea magnitudine infinită momentului, locul privit se revarsă de amintiri, dacă nu proprii, atunci împrumutate din volumele bibliotecii.
Varietatea cărţilor cu care am fost îmbiaţi iniţial se regăseşte în acest răgaz de visare, lectura presupunând, în viziunea Virginiei Woolf, nu numai parcurgerea unui text, ci şi inserarea sa într-un continuu lăuntric. Ceea ce părea să ţină de mobilarea intelectuală a minţii cu ajutorul cărţilor îşi arată acum reversul. Fără subiectivitatea cititorului, fără fragilitatea aparent efemeră a reacţiilor sale, fără amănuntul concret al vecinătăţii cotidiene, operele îşi pierd nemurirea. În subtila întrepătrundere se produce un benefic transfer de energii, care dă pondere celor trecătoare şi care ne eliberează din limitele individuale.
Rămânând în sfera acestui tip de ambianţă ce întregeşte lectura, să medităm puţin asupra sensurilor pe care Virginia Woolf le dă falenei, fluturele cenuşiu al asfinţitului în eseurile Aventura lecturii, Moartea falenei şi Hoinărind pe străzi – o aventură londoneză. Preluând poate imaginea ca element decorativ, dar şi simbolic, din paleta ornamentală a manuscriselor iluminate, unde fluturele este metafora cititorului care culege polenul textelor sfinte, scriitoarea observă că ochiul, asemeni zburătoarei amintite, se opreşte cu predilecţie asupra frumuseţii. În acelaşi timp, privirea ce parcurge o carte are aviditatea vânătorului de a ochi un sens şi de a-l imobiliza în perimetrul unui singur înţeles. Lectura poate fi astfel şi o întreprindere ucigătoare, având ca scop prinderea în insectar a celui mai frumos exemplar din specia falenei. Pe de altă parte, molia devine şi metafora cititului în sine, care, în spaţiul închis al bibliotecii, devorează ţesătura textului în procesul descifrării. Dar falena este totodată şi imaginea minusculă a vieţii care captează în chip tainic energiile creatoare ale universului. Prin zborul ei de o zi se exprimă misterul întreg al firii, aşa cum prin citirea, prin interpretarea sau prin scrierea unei singure cărţi se pot întrevedea trecutul, prezentul şi viitorul unei culturi, izbânzile şi eşecurile unei înţelegeri pândite de moarte.
Cu eseurile Literatura modernă şi Domnul Bennett şi doamna Brown, Virginia Woolf ne introduce în a patra fază a iniţierii. Aici ea reia idea că pentru a sesiza mai profund bogăţia de sensuri a textului dar şi dificultăţile creatorului de a prinde în cuvinte inefabilul, cititorul trebuie să facă el însuşi exerciţii de compoziţie, notându-şi impresiile în diversele registre: epic, liric, dramatic, etc. De altfel, Virginia Woolf apare aici în dublă ipostază de cititoare şi autoare, pledând pentru o reînnoire a percepţiei artistice în direcţia introspecţiei şi a definirii realului din perspectiva fluxului de conştiinţă.
Fragmentaritatea şi plurivalenţa apetitului cultural, ilustrat mai înainte în textele referitoare la lectură, apar de această dată ca elemente ale unei arte poetice impresioniste, ce visează să surprindă imprevizibilul lăuntric, varietatea trăirilor declanşate de stimulii cotidieni, farmecul clipei fragile. Mintea creatoare, asemeni cugetului cufundat în cărţi, are puterea să-şi facă din prezent şi trecut un etern semnificant. Imaginea fluturelui e înlocuită cu metafora nimbului, a învelişului luminos cu care conştiinţa îmbracă lumea în momentul contemplării.
Virginia Woolf îşi propune să trezească în cititor apetenţa pentru un nou tip de literatură spiritualistă, literatură practicată printre alţii de Cehov, de Proust, de Henry James, de James Joyce, de T. S. Eliot şi de ea însăşi. Micuţa doamnă Brown, la fel de puţin spectaculoasă ca şi mărunta falenă, se opune, prin aparenta sa simplitate, personajelor monocrom previzibile din romanul de factură, materialistă, reprezentat de edwardienii Wells, Galsworthy şi Bennett. Cititorului i se cere să ia literatura de pe soclurile şi piedestalele tradiţionalelor convenţii poetice şi să pretindă scriitorului un plus de realism. Este vorba de sondarea realităţii interioare, de găsirea acelui numitor comun al umanităţii care estompează barierele dintre clasele şi grupurile sociale, fluidizând categorisirile şi ierarhiile. Modernismul acestei alternative nu înlătură trecutul ci îl regândeşte, liberalizându-l şi asumându-şi-l în chip creator. Iată de ce artistul autentic trebuie să fie înainte de toate un cititor împătimit.
Scriitoarea vede în cultură nu numai un mijloc de instruire a intelectului ci şi temelia pe care se clădesc o gândire, o operă viabilă. Fără educaţie, fără rădăcini, crede autoarea, talentul nu pate fiinţa cu adevărat, deoarece nu posedă mijloacele adecvate de exprimare. În mod paradoxal, ne descoperim pe noi înşine prin alţii, devenim originali prin studiu şi lectură. În eseurile Meşteşug, Literatura americană şi Boala ca stare de spirit, autoarea susţine cu argumente edificatoare idea că înnoirea percepţiei creatoare presupune şi primenirea limbajului literar. Orientarea interesului artistic către zonele mai puţin explorate ale vieţii interioare necesită o revigorare a vocabularului poetic şi chiar inventarea unor cuvinte capabile să dea glas realităţilor sufleteşti. Engleza americană, primitivă, inovatoare şi lipsită de prejudecăţi în inventivitate, e dată ca exemplu englezei britanice, stătute, aservite tradiţiei şi convenţiilor perimate. Predilecţia pentru discursul abstract speculativ, derivată din atenţia excesivă acordată intelectului, de-a lungul timpului, a frânat dezvoltarea unui limbaj al afectelor ţinând de realitatea corporală a fiinţei. Acest fapt ne-a lipsit de putinţa definirii unor trăiri aparte, revelate atunci când suntem bolnavi sau când avem curajul să ne cercetăm adâncurile.
În privinţa diferenţelor semnificative percepute la nivelul limbajului şi în registrul experienţei de viaţă, transpusă în ficţiune, eseurile Femeile şi literatura şi Profesii pentru femei pun în lumină valenţele şi limitele operelor literare feminine în comparaţie cu ale celor masculine. Virginia Woolf face un scurt istoric al condiţiei scriitoarei britanice, din iluminism până la începuturile secolului al XX-lea, pledând pentru ieşirea ei din starea de servitute la care a fost constrânsă atâta vreme de cultura patriarhală. Autoarea ne propune o citire a romanelor lui Jane Austen, Charlotte şi Emily Brontë, a lui George Eliot, etc. din perspectiva discriminării sexuale, care a distribuit femeia în roluri domestice, făcând din ea ‘Îngerul Casei’, în vreme ce bărbatului i-a oferit scena incomparabil mai vastă a acţiunilor publice. Dependentă financiar de un părinte şi respectiv de un soţ, lipsită de o cameră proprie în perimetrul locuinţei, femeia scriitoare şi-a limitat orizontul romanesc la spaţiul salonului, al bucătăriei şi grădinii, în vreme ce un artist ca Tolstoi şi-a putut desfăşura forţele creatoare în medii variate, cuprinzând o întreagă societate, în Război şi pace, de pildă. Emanciparea femeii, prin cucerirea drepturilor egale cu bărbatul, la începutul secolului al XX-lea, în Anglia, este susţinută cu tărie şi optimism de Virginia Woolf, care are previziunea unei mai ample diversificări a scrisului feminin, odată descătuşat de vechile constrângeri.
În sfârşit, în eseurile Scrisorile moderne, Scrisoare către un tânăr poet, Cum poate fi şocat un contemporan, Turnul înclinat şi Artistul şi politica, autoarea aduce în discuţie importanţa fundalului socio-politic şi cultural al epocii sale, explicând printr-o mai largă contextualizare dilemele şi idealurile în cutremurare ale unei generaţii confruntate cu experienţa celui de al Doilea Război Mondial, precum şi cu totalitarismul german şi sovietic, de tip fascist şi, respectiv, de tip comunist. În această lumină, fragmentarismul propovăduit de ea în lecţiile de lectură şi în arta sa poetică îşi găseşte în chip dramatic justificarea. La fel şi refugiul în realitatea lăuntrică, în prezentul etern al conştiinţei, poate fi mai bine înţeles din perspectiva unei lumi pe muchia haosului.
În ciuda vicisitudinilor, a crescândei incertitudini în faţa viitorului ameninţător, Virginia Woolf îşi dă seama că aparţine unei literaturi în devenire, cu şanse mari de reuşită. Ea observă schimbările fundamentale de mentalitate, precaritatea turnului de fildeş în care artistul nu mai poate face abstracţie de ceea ce se petrece în jur, sesizează convulsiile şi cataclismul prevestind prăbuşirea tradiţionalelor stabilimente şi are revelaţia că magnitudinea dezastrului poate fi redusă prin recursul la umanism. Cetăţenii ţării ei pot câştiga războiul apărând fortăreţele culturii. În acelaşi timp însă, Virginia Woolf vede proporţiile impasului în care se poate afla artistul într-o perioadă de maximă restrişte, când, dacă nu i se cere să-şi schimbe profesiunea pentru a fabrica arme, atunci i se impune să devină un instrument al propagandei oficiale. Pactul cu societatea pare un compromis de neacceptat, în aceste condiţii.
Privite în ansamblu, eseurile se structurează în cercuri concentrice din ce în ce mai cuprinzătoare, de la ecourile trezite de lectura unei cărţi până la reverberaţiile unei epoci întregi. Ca teoreticiană a romanului modernist, dar şi ca ilustră practicantă a literaturii experimentale de la începutul veacului al XX-lea, Virginia Woolf introduce schimbări fundamentale în relaţia dintre scriitor şi cititor. În cheie postromantică, ea îşi apropie publicul prin empatie, dar face un pas mai departe, îndemnându-l pe cititor să devină judecător şi să-şi asume o răspundere egală cu a autorului pentru evoluţia ulterioară a literaturii. Virginia Woolf contează în acest sens pe reacţiile auditoriului, stimulându-i creativitatea, incitându-l la dispute, dezvoltându-i spiritul critic. De aceea, expunerea temelor are un profund caracter interogativ, autoarea considerând că definirea poziţiei noastre în lume, în natură şi cultură se articulează prin întrebări tot mai asidue, iar nu prin răspunsuri reductive, prin deschidere, iar nu prin închidere în contur.
În structurarea eseurilor, ce îmbină genial luciditatea cu lirismul, speculaţia abstractă cu ilustrarea metaforică, Virginia Woolf se dovedeşte a fi la fel de inspirată ca în celebrele ei romane Doamna Dalloway, Spre far şi Valurile. Rezonanţele, oglindirile şi răsfrângerile variatelor interacţiuni dintre eu şi lume, artist şi lector, scriitor şi societate, prezent şi trecut se regăsesc în stilul inconfundabil al autoarei, în exprimarea arborescentă a ideilor, în ritmul luxuriant şi în melodia continuă a frazelor, ieşite parcă dintr-o singură suflare.