Un Lanț de Aur foarte prețios

Andrei Cornea este un autor cu o polivalență extraordinară. Țin minte că acum aproximativ 3 ani – cu ocazia lansării excepționalei sale cărți  ”Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății” (o carte mereu actuală, care merită cu mult mai multă atenție decît a avut până acum), atît Vlad Russo, cât și Gabriel Liiceanu – ambii fiind vorbitori alături de autor la acel moment – erau mirați și, deopotrivă, încîntați de abilitatea ieșită din comun a domnului Cornea de a trece de la chestiuni extrem de fine din filozofia antică precum ”ființa” sau ”neființa” la observații de mare acuitate despre amenajarea (de regulă, defectuoasă) a cîmpului politic autohton sau despre personaje derizorii ale tranziției noastre democratice.

La acea dată, cînd cu lansarea ”Miracolului…”, dl. Cornea nu publicase încă nici un roman – dacă ar fi făcut-o, mirarea plină de admirație a celor doi vorbitori mai înainte invocați ar fi fost și mai mare. Andrei Cornea publicase, este drept, proză – dar nu de mare întindere. Mă refer, desigur, la ”Povestiri impertinente și apocrife”.

În ultimii trei ani, portofoliul de scriitor al lui Andrei Cornea a crescut în mod spectaculos și memorabil cu două cărți noi și foarte consistente de proză – cu două romane, mai precis. Cronologic, în 2015, am avut mai întîi ”Uimitoarea istorie a lui Șabatai Țevi” – uimitoare în sine, dar deopotrivă uimitoare și în felul în care Andrei Cornea a ales să spună această istorie. E o carte la care, bunăoară, Ioana Pârvulescu ne făcea atenți la un personaj numit ”Autorul” – ”nu ratați intervențiile autorului, un personaj simpatic și foarte atent la poveste. Vă vor fi de folos”. Apoi, apărut cu puține săptămâni în urmă, avem (nu, nu continuarea de la ”Uimitoarea istorie…” – o carte despre care am înțeles chiar de la autor că are mari șanse să existe la un moment dat) un alt roman, care merge și mai adînc în istorie decît a făcut-o romanul de debut. Este vorba despre ”Lanțul de aur” – un roman despre care Alexander Baumgarten, el însuși foarte bun cunoscător al problematicii pe care o survolească această carte, nota recentissim că aveam de-a face cu o carte ”a cărei forță literară îl propagă, fără îndoială, drept unul dintre cele mai inteliente, profunde și problematice romane ale literaturii române recente”.

”Lanțul de aur” este un roman perfect povestibil – și această este una dintre marile (dar și multe) virtuți ale scriiturii literare care poartă deja o marcă distinctă ”Andrei Cornea”. În două vorbe (nu mai multe, pentru că e chiar păcat să îi aflați intriga de aici, spusă sărăcăcios, în cîteva fraze, cu siguranță mult mai puțin inspirate decît ceea ce, cu vînă de prozator adevărat, reușește să facă dl Cornea): este o poveste despre crepusculul Școlii din Atena, petrecut în timpul domniei unui împărat roman celebru, Iustinian, și a soției acestuia, nu mai puțin faimoasa Teodora. Este un roman despre un interval de criză în care ”ultimii păgîni cultivați” (adică, cei din urmă reprezentanți ai Școlii din Atena) se confruntă – și într-un turnir prelungit al ideilor, dar nu numai – cu aceia care reprezintă noua religie (pe cale de a se instituționaliza, în ritm alert), creștinismul adică.

Lantul de aur A Cornea

Este, așadar, un roman care cade pe o criză, deci pe o situție cu un anume și semnificativ conținut conflictual – și conflictul, deși nu este în primul rînd unui violent-sângeros, are o consistență remarcabilă. Nu are cum să fie altfel de vreme ce este vorba, la mijloc, despre identitate – despre, pe de o parte, o lume cu repere puternice, dar tot mai golite de sens pentru majoritate și, pe de altă parte, despre o alta care se întărește, care urcă și, în efortul său de a acoperi cît mai mult este în stare să pună în joc chiar elemente și practici de ”gîndire unică”. În privința aceasta, a temei identității – una dintre cele mai puternice, de fapt, ale cărții -, există multe asemănări de familie cu pachetul tematic pe care ni-l propune primul roman semnat de Andrei Cornea; cele două cărți comunică, de altfel, în multe alte privințe și o fac în maniere remarcabile. În privința acestei comparații, pe de altă parte, este de pus o nuanță aici: în mod evident, la ”Uimitoarea istorie a lui Șabatai Țevi” adecvarea la datele istorice (relativ bine) cunoscute este mult mai mare decît este la acest al doilea roman al dlui Cornea, pentru ”Lanțul de aur”, imaginația & fantezia autorului jucînd un rol mult mai semnificativ decît în cazul primului roman. Din acest unghi de vedere, dacă ”Uimitoarele….” este, într-o măsură semnificativă, un ”roman istoric” (așa cum, de altfel, e și subintitulat), pentru ”Lanțul de aur” o titulatură poate că mai adecvată ar fi cea de ”roman de idei”. ”Lanțul de aur”, o menționează și Andrei Cornea imaginează destul de multe cu privire la ceea ce a fost sau ar fi putut să fie atunci, la momentul de apus al Școlii de la Atena. Însă, în acest demers în care imaginația este puternic forjată, există ceva care capătă, în acest fel, o realitate puternică: aș spune că ideile, o anume serie de idei cu relevanță pentru ceea ce înseamnă, formulez acum foarte general, ieșirea din lumea greacă și neogreacă și intrarea în lume creștină.  În acest sens, pentru că ideile care sunt rulate aici, în aceste confruntări tematice filozofice și / sau religioase, sunt posibile, ele sunt reale și chiar mai mult decît atît: ele pot fi chiar, schimbînd ceea ce e de schimbat, actuale.

Sînt, de fapt, multe lucruri – și nu dintre cele neînsemnate – care îi reușesc prozatorului Andrei Cornea în acest roman; cum și în precedentul. Într-o enumerare sumară și fatal-incompletă: efecte care țin de conturul personajelor; scene care ilustrează diverse situații de viață sau de idei; descrieri îmi vine să zic ”la firul ierbii” ale lumii care e posibil să fi existat atunci cînd se petrece acțiunea romanului; amurgul lumii elene, dar și vigoarea în expansiune a noii lumi care vrea să impună, în mod radical, regula sa; contrastele (bunăoară, cel între libertate – și aici ”o făptură atît de fragilă” – și pulsiunile totalitare); desigur, meditația care are deopotrivă date istorice, dar și elemente de parabolă, cu privire la ce este puterea; pildele cu privire la trecerea de la discurs la realitate, de la teorie și idee la practică; tehnici de suspans; nu în ultimul rând, un final care este el însuși o surpriză (ca un fel de ultim dar pe care îl face un scriitor care e perfect stăpân pe arta de a lucra cu cuvintele).

În mod de altfel inevitabil, în acest roman se regăsește și foarte multă filozofie. În ”nota autorului”, Andrei Cornea însuși menționează faptul că personajele sale vorbesc cu spusele sau parafrazează vorbele unor diverși autori antici precum Homer, Pindar, Sappho din Lesbos, Aristofan, Platon, Aristotel, Numenios, Plotin, Damaskios, Vasile cel Mare, Philoponos, Simplikios. Pasajele, spune domnul Cornea, sunt ”de regulă scoase din contextul originar și determinate să spune ceea ce eu am dorit. Sper în îngăduința spiritelor lor.”.

A propos de această (nu inflație, ci) splendoare de lecție deschisă de(spre) filosofie pe care Andrei Cornea ne-o oferă pe toată durata acestei cărți, se cuvine să fie punctată și subliniată încă una din performanțele remarcabile  ale romanului: este vorba despre ceea ce dl Gabriel Liiceanu numea ”trecerea filosofiei în roman”. O trecere foarte convingătoare și, de aceea, (superlativ) reușită. Aceasta schimbare de registru, de structură, de convenție de limbaj în cele din urmă este, de altfel, ceva asumat și calculat de către Andrei Cornea. A spus-o în mai multe rînduri și contexte – voi prelua, pentru ilustrare, un mic fragment dintr-un interviu foarte recent al domniei sale în care reamintește această opțiune: ”Mie îmi place cufundarea asta în istorie şi în evenimente istorice cu semnificaţie metafizică, filosofică şi, pe de altă parte, cred sau am crezut, şi atunci când l-am scris pe acela, şi pe cel de acum, că în societatea noastră, e bine să te apropii de cititorul cât de cât interesat de filosofie şi pe alte căi decât făcând filosofie pură, încercând să îl seduci şi cu mijloacele literaturii sau al biografiei romanţate sau cu alte mijloace, altminteri riscăm să rămânem complet izolaţi.”

Ca specie literară, ceea ce face Andrei Cornea în privința romanului ține de ”romanul de idei”, de romanul care leagă și pune în joc intrigi și sensuri seminarizabile la filozofie sau teologie mai ales. Pe de o parte, nu cred că există în cultura noastră un termen de comparație pentru acest tip de demers literar și, în sensul acestei idei, ceea ce face dl Cornea are și o (foarte prețioasă de altfel, căci modalitatea în care își construiește și ține în mînă romanele este una de înaltă ținută literară) valoare de precedent. Pe de altă parte, deși aparent e vorba despre un roman ”de nișă”, cele două cele mai recente cărți ale domnului Cornea sînt solide, puternice și foarte expresive. Sînt dense, erudite, dar nu sufocante, pun în joc mize teologice și filozofice semnificative, dar au și intrigă, au și poveste, au și mult suspans, au, deci, nerv, și se citesc destul de ușor. Și, cel puțin în ceea ce mă privește, se citesc cu mare mare încîntare.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *