Interviu ALINA PAVELESCU: Cu Martha Bibescu în arhivele sufletului

Dialog exclusiv La Punkt între ALINA PAVELESCU și Cristian Pătrășconiu.

Cum era Martha Bibescu atunci cînd ați întîlnit-o prima oară? Așa, în schiță, cum ați ”fotografiat-o” mental?

Prima mea imagine despre Martha Bibescu a fost aceea pe care ți-o intermediază majoritatea lucrărilor publicate despre ea (altfel, oricum, încă puține la număr): imaginea unei curtezane frumoase, poate inteligentă, dar în orice caz superficială, fabulos de bogată (ceea ce s-a dovedit fals până la urmă) și cu ceva pretenții de scriitoare.

Și mai apoi, cum v-ați apropiat de ea? Care sînt, să zic așa, marile repere ale întîlnirii dvs cu Martha Bibescu?

A fost o întâlnire frumoasă. A plecat de la un articol banal dintr-o publicație on-line în care autoarea, susținând cu convingere aceeași „teză” a marii curtezane, dădea câteva citate mai lungi din considerațiile Marthei asupra căsătoriei, plecate de la experiența ei nefericită cu George Valentin Bibescu. Mi s-a părut că observațiile acelea nu puteau aparține unei femei superficiale, așa că am început să caut și să citesc mai mult, nu doar despre ea, ci și ce a scris ea.

1

Cîte cafele ați băut cu ea? Ceaiuri, poate? Primele două ramuri ale întrebări sînt, desigur, în spirit ludic. Dar, dacă reformulez în felul următor – cîte cafele și cîte ceaiuri ați fi băut? Chiar – fuma Martha Bibescu?

La drept vorbind, vreun an de zile mi-am băut cafeaua cu Martha în fiecare dimineață. Și ceaiul. Ea, poate că se conforma ritualurilor din lumea aristocrației britanice și bea ceai după-amiaza, dar eu obișnuiesc să beau în paralel ceai și cafea, în disprețul etichetei. Așa că am invitat-o și pe ea să disprețuiască eticheta alături de mine 😊 De fumat, nu fuma în mod curent, doar din când în când, tot în funcție de societatea în care se afla. Povestește undeva că Alphonse al XIII-lea, regele exilat al Spaniei, i-a oferit la un moment dat o țigară, iar ea a fumat-o ca să nu îl refuze. Ei bine, mi-am permis să presupun că nici pe mine nu m-a refuzat.

Și ce v-ar mai fi plăcut să faceți cu Martha Bibescu?

Mi-ar fi plăcut să mă plimb cu ea pe lacul de la Mogoșoaia, să culegem flori, tot la Mogoșoaia… Nu cred că aș fi rezistat la ședințele ei de essayage pe la marile case de modă. Ăsta era un fel de shopping, în alt stil decât îl practicăm noi la mall, dar tot mă îndoiesc că ar fi fost genul meu. Pe de altă parte, m-am întrebat la un moment dat dacă Martha, transpusă în zilele noastre, ar fi agreat ca și mine varianta cumpărăturilor on-line. Poate că da, avea o minte pragmatică, era deschisă la nou și nu era nici chiar atât de snoabă pe cât s-ar putea crede.

martha-bibescu-si-vocile-europei_1_fullsize

Mergea la ”Povești din București”? Dacă ar fi în viață, ne jucăm puțin acum, ați îndrăzni să îi faceți o invitație?

Puteți fi sigur că ar fi pe lista scurtă a invitaților mei de suflet! Și sunt aproape singură că și ea ar fi acceptat, narcisismul ei ar fi fost măgulit. Firește, aș fi avut grijă să o răsfăț cu laude ca pe o prințesă ce era.

Ce ați fi întrebat-o, a propos de ”poveștile din București”? Cum ar fi putut arăta un desfășurător al unei discuții cu ea?

Nimic deosebit, nimic altfel decât cu ceilalți invitați, cei reali. Aș fi procedat la fel și cu ea: aș fi lăsat-o să depene povestea așa cum simte că vrea să o facă. E cea mai sigură cale de a ajunge la miezul cald al omului. Și al poveștii. Sigur, m-aș fi bucurat dacă povestea ei ar fi fost, pur și simplu, povestea vieții ei, în versiunea Marthei însăși, a Bucureștiului ei, așa cum l-a simțit și înțeles, mai ales că în scrierile ei vorbește foarte puțin despre București. Are descrieri minunate ale vieții de stradă la Paris și Londra, vorbește cald și emoționant despre reședințele ei de la Mogoșoaia și Posada, despre  Bagnoles de l’Orne, locul în care își petrecea vacanțele, despre La Vallée aux Loups, unde trăia prietenul ei bun, abatele Mugner, în umbra lui Chateaubriand, dar Bucureștiul nu pare să-i fi stârnit vreo emoție. Așa că, foarte probabil, aș fi ținut să o întreb de ce, dacă am rămas eu cu o falsă impresie sau ea chiar n-a prea ”trăit” Bucureștiul.

Mergea și un episod – așa, ca o derogare – cu Martha Bibescu: gen ”Povești din Paris”?

Mai mult ca sigur. O bănuiesc că ar fi fost mai bucuroasă să vorbească despre Paris decât despre București. Parisul era metropola ei de suflet, locul în care își petrecea jumătate din an (cealaltă jumătate și-o petrecea la Mogoșoaia și Posada), orașul în care se simțea cu adevărat cetățeană a Europei și spera să fie recunoscută ca scriitoare franceză. Avea chiar și masa ei la un bistrot din Montmartre, unde legenda spune că și-ar fi scris romanul ”Papagalul verde” (cel mai profund roman al ei, după modesta mea opinie). În memoria Marthei, locul a și fost rebotezat în interbelic chiar așa, ”Le Perroquet vert”, mai există și acum pe rue Cavalliotti, la numărul 7. În cea mai mare parte a timpului petrecut la Paris, Martha locuia pe Quai Bourbon, într-un apartament cu o vedere superbă asupra Senei. După exil, tot acolo a continuat să locuiască până la moartea ei, în 1973 și este casa pe care o evocă în mai toate scrierile sale, în romanul Catherine-Paris, această casă e cumva chiar un personaj al poveștii.

Ce purta Martha Bibescu și a) v-ar fi plăcut și dvs să purtați sau chiar b) ați purtat și dumneavoastră?

 În tinerețe, înainte de primul război, se îmbrăca mai ales la Maison Doucet, care promova un stil de gâsculiță romantică, cu multe zorzoane. Acele haine, sigur nu mi-ar fi plăcut să le port. În preajma războiului, prințul moștenitor al Germaniei, cu care a avut o relație sentimentală (probabil platonică, totuși), o sfătuia într-o scrisoare să renunțe la Doucet și să se îmbrace de la Lanvin. Se pare că l-a ascultat și bine a făcut. Lanvin și Chanel erau, în interbelic, casele ei de modă preferate. Și după al doilea război, când era deja bătrână, a rămas fidelă casei Chanel, ba chiar a fost printre personalitățile care promovau imaginea firmei. Avea și o remarcabilă colecție de bijuterii, în care safirele moștenite de la soacra sa, Valentine Bibesco, se aflau la loc de cinste. Dar uite, dacă ar fi să îmi doresc să port ceva ce i-a aparținut Marthei, acela ar fi safirul albastru de Persia, pe care îl evocă foarte frumos un admirator al ei, într-o scrisoare de dragoste.

2

Cu ce fel de femeie din ziua de azi semăna aceasta?  Ce fel de femeie era, credeți că era?

Asta e o întrebare grea, fiindcă oamenii deștepți, femei sau bărbați, au această particularitate că nu seamănă decât cu ei înșiși. Martha era foarte cultivată și excelent dotată intelectual pentru o carieră în politică sau diplomație. Cred că i-ar fi plăcut să poată avea o astfel de carieră. Din păcate, în vremea aceea, o femeie care făcea politică nu era privită cu ochi buni, iar o aristocrată care muncea risca o reputație proastă. Martha chiar povestește undeva, în ”La bal cu Marcel Proust”, că se ducea diminețile pe furiș la bibliotecă, la Paris și că, dacă era întrebată la vreo serată de legătura dintre ea și autoarea cu același nume, prefera să nege, ca să nu își strice reputația. Sigur, era și felul ei de a fi sarcastică, dar nu era cu totul pe lângă adevăr când aprecia că mulți din cercul aristocrației franceze ar fi disprețuit-o pentru preocupările intelectuale. Era însă genul de persoană care se pricepea să fie conformistă atunci când trebuia și non-conformistă în rest. Învățase regulile lumii în care trăia și știa să se descurce printre ele. Dacă ar fi trăit azi, mie îmi place să cred că ar fi fost scriitoare, dar nu sunt foarte sigură, mai degrabă s-ar fi băgat cu toate forțele în ”politica mare”, cu mai mult sau mai puțin succes, depinde dacă ar fi făcut-o la Paris sau la București.

Martha Bibescu e o femeie / un personaj de care te poți apropia cu ușurință sau mai degrabă greu?

Senzația inițială e că te poți apropia cu ușurință, dar mă tem că e o falsă senzație. E genul acela de personalitate care te poate înșela la prima vedere și, cum ziceam deja, riști să rămâi cu o imagine falsă și superficială dacă te oprești la prima impresie. Ai nevoie să o citești temeinic și să o cunoști (și) din detalii ca să o poți înțelege. Măcar parțial, fiindcă de tot, niciun om nu poate fi înțeles de ceilalți, nici în timpul vieții și cu atât mai puțin după moarte.

Care apreciați că era nucleul șarmului acesteia? Ce era magnetic la ea?

Întrebarea dumneavoastră îmi aduce aminte de discuția pe care o tot am, din când în când, cu amica mea, Simona Preda. Ea ține mereu să îmi reamintească uimirea proprie că Martha era considerată o mare frumusețe, fiindcă, din cât se poate vedea în fotografii, nu era deloc așa, era o femeie drăguță și atât. Trebuie să vă mărturisesc că și eu împărtășesc opinia asta a Simonei. Nici mie nu mi se pare că Martha, chiar și în floare tinereții, ar fi fost o frumusețe uluitoare. Avea ochi frumoși, e adevărat și o carnație de aristocrată, foarte apreciată în canoanele de frumusețe ale vremii. Regina Maria o invidia pentru părul ei negru și bogat. Matyla Ghyka, văr cu Martha, îi descrie pe un ton entuziast ochii cu nuanțe de violet. Dar Emanoil Hagi-Moscu, un domn care nu o prea simpatiza, îi remarcă mai degrabă gleznele groase, lipsite de grație. Cu toții aveau dreptate, așa cum și Simona are dreptate când spune că soția prințului moștenitor Wilhelm al Germaniei, Cecilia de Mecklenburg-Schwerin, era mult mai frumoasă decât Martha. Și atunci, de ce s-a îndrăgostit Kronprinz-ul de Martha? Ei bine, eu cred că Martha fascina în primul rând prin ceea ce emana din spiritul ei, prin inteligență și farmecul conversației, prin arta de a-și ține interlocutorul captiv în stările de spirit pe care voia să i le inducă. Magnetismul ei consta în inteligența ei, inclusiv sau mai ales cea emoțională. Cel puțin așa am ”citit-o” eu.

Martha 6

Martha 4

Marta 5

Marta 2

Marta 1

IMG_1523

3

Ce anume credeți că am pierde- major, semnificativ- dacă astăzi ne-am refuza efortul de a o redescoperi pe Martha Bibescu?

Din păcate, n-am prea făcut multe eforturi până acum ca să-i găsim un loc în cultura română. Abia anul trecut, în 2016, s-au mai mișcat niște lucruri, cu ocazia celebrării a 130 de ani de la nașterea ei (așa funcționăm noi, se pare, ca o cultură ”festivă”) Două dintre romanele ei, ”Papagalul verde” și ”Catherine-Paris”, au fost traduse anii trecuți la Polirom, dar nu s-au bucurat de prea multă publicitate. ”Izvor”, primul ei roman de succes și ”Cele opt paradisuri”, cartea de debut, pentru care a primit, la 18 ani, premiul Academiei Franceze, au avut ediții românești în interbelic, dar de atunci nu știu să mai fi fost re-editate.

Martha Bibescu era un spirit cu adevărat european, conectat prin întreaga educație pe care o primise la valorile clasice ale culturii europene. Într-un fel, ea împlinea – fără să își bată capul și fără să i se pară nimic deosebit – acel ideal despre care, tot în interbelic, vorbeau cu pasiune Eliade, Cioran și colegii lor de generație, depășirea complexului de ”cultură mică”. Au fost mai mulți ca ea, aristocrați români și oameni de carte, care trăiau deopotrivă în atmosfera românească și europeană fără să li se pară nimic nefiresc: Antoine Bibescu, Matyla Ghika; dintre femei, poate că marea inamică a Marthei, Elena Văcărescu, s-ar înscrie în același model cultural (pe Anna de Noailles nu aș pune-o pe listă, ea nu se raporta la România decât ca la un element exotic din biografia proprie) Din păcate, cu toții sunt încă marginali și puțin cunoscuți în România. Și cred că, dacă îi neglijăm pe ei, neglijăm un filon important care ne leagă de marea cultură europeană. Fiindcă noi încă mai avem acest complex al ”culturii mici”, probabil ne va urmări în toată istoria noastră, mereu deghizat în alte tipuri de discurs.

Iar printre ”europenii” culturii române, Martha îmi pare mie că e unul dintre spiritele cele mai puțin șovăielnice.

Unde dăm de Martha Bibescu în România? Dacă știm să căutăm și chiar dacă nu știm prea bine să căutăm…

Când sunt pe modul visător, mie îmi place să o caut la Mogoșoaia. Acolo însă, doar grădinile mai dau uneori, dimineața, senzația că spiritul Marthei plutește pe deasupra. Altfel, locul a fost denaturat de celelalte straturi de locuire, comunist și post-comunist. Muzeul de la Mogoșoaia face eforturi remarcabile de a învia spiritul Marthei, dar în acel muzeu, prea puține obiecte – mobile, tapiserii, tablouri – au supraviețuit dintre cele care i-au aparținut efectiv. La Posada, istoria e și mai complicată, fiindcă acel castel, în care Martha a locuit în primii ani de după căsătorie, împreună cu soacra și soțul ei, a ars în timpul primului război mondial. Ce nu a ars sau ce au reușit Bibeștii să mai refacă, a fost naționalizat și risipit după 1944. Acum, acolo e un monstruos muzeu cinegetic (monstruos după gusturile mele de iubitoare de animale, dar nu mă pot împiedica să nu o spun, chiar dacă alții poate nu îmi împărtășesc opinia) Undeva, la o adresă de pe Calea Dorobanți, marcată chiar cu o plăcuță de monument istoric, se află casa Lahovary, în care Martha a copilărit. Acum funcționează în acea clădire o școală britanică. Nu, în afară de Mogoșoaia, nu sunt prea multe locuri din România unde să te poți întâlni cu spiritul Marthei. Iar la Mogoșoaia, cum ziceam, trebuie să sapi bine printre straturile istoriei ca să dai de Martha.

Putea fi Martha Bibescu altfel decît o ”femeie controversată”?

Putem fi noi, oamenii, altfel decât controversați atunci când trăim după ”rețeta” proprie și refuzăm să ne lăsăm aspirați de turmă?

Martha 7 Martha 8 Martha 9 Martha 11 Martha 12 Martha 15 Martha, 1939, fila din jurnal BNR

(filă din jurnalul de la BNR)

Martha, portret de Giovani Boldini 10

Cu ce ar putea veni azi, ca lecții pentru prezent, cazul Martei Bibescu? Altfel spus: ce ne-ar fi de mare folos dacă am învăța de la Martha Bibescu?

Nu prea știu cum să vă răspund la întrebarea asta fără să sune ca un comentariu de școală. Am să vă spun pur și simplu ce am ”învățat” eu personal de la Martha Bibescu, citind-o și încercând să mi-o apropii ca personaj istoric. Am învățat în primul rând că oamenii pot fi uneori total diferiți de imaginea celorlalți despre ei. Am învățat apoi că frumusețea, bogăția, inteligența nu te fac neapărat fericit, dar că fericirea nici nu e, până la urmă, decât acea stare de echilibru pe care singur ți-o găsești, învățând să trăiești cu trecutul tău și al familiei tale, cu împlinirile și neîmplinirile proprii, cu defectele și calitățile tale, cu oamenii din jur, așa cum ți-au fost dați sau cum singur ți i-ai ales (poate greșit, dar ce mai poți face?) la un moment dat. Asta, ca învățătură personală. Ca învățătură generală, pe care cred că merită să o predăm chiar și la școală, admir forța extraordinară a Marthei de a privi istoria în față și de a nu se lăsa înfrântă de istorie. Cu certitudine, și Martha înțelegea, ca și cronicarul, că ”bietul om” e ”sub vremi”, dar pe ea, asta n-a făcut-o niciodată să-și piardă, nici speranța, nici curajul, nici motivația de a merge înainte pe propriul drum.

E vorba despre iubire în dosarul CNSAS 1941-1945? Căci în corespondență, nu are cum să lipsească această temă…

Din păcate, acel dosar de la CNSAS, ca toate dosarele de acest tip, e făcut mai ales din turnătorii. Și iarăși din păcate (sau poate din fericire pentru ea 😊 ) Martha nu a avut parte de turnători deștepți. Nu, nu e vorba despre iubire în acel dosar, ci doar despre presupusele ei activități de ”spionaj” în favoarea anglo-americanilor. În treacăt fie spus, printre puținele lucruri pe care Martha le ura cu adevărat era spiritul milităros, fanatic și intolerant al legionarilor și al regimului Antonescu.

De ce era supravegheată Martha Bibescu și de cine?

Ea și soțul ei, mai întâi soțul ei, George Valentin Bibescu, apoi, după moartea acestuia în 1941, Martha însăși, au fost supravegheați de SSI mai ales după instaurarea regimului național-legionar. Legionarii îl bănuiau pe George Valentin Bibescu că ar fi fost francmason și îi știau, pe el și pe Martha, foarte apropiați de personalități politice din Franța și din Marea Britanie. E interesant că, pe toată perioada războiului, Martha e supravegheată permanent de SSI, deși Mihai Antonescu o folosește ca și curier în corespondența lui cu Barbu Știrbey, referitoare la eventuala retragere a României din Axă. Și că, după 1945, comuniștii încearcă chiar să îi însceneze Marthei, în lipsă, o anchetă care o acuza deopotrivă de colaborare cu Germania nazistă și cu ”imperialiștii” anglo-americani. Majoritatea documentelor din acel dosar sunt doar presupuneri nedovedite, ipoteze false, turnătorii superficiale, care dau seamă mai ales de dificultățile libertății de spirit în vremuri fanatice.

Ce fel de adevăruri despre Martha Bibescu livrează dosarele de supraveghere?

Aproape niciunul, cum vă spuneam. Doar că era o adeptă convinsă a spiritului liberal și că îi ura pe fanatici. Adevărata Martha nu e însă de găsit în dosarul ei de la CNSAS.

A fost o ”divă aristrocrată” sau e mult prea puțin spus în acest fel?

A fost o aristocrată, dar nu o divă. A fost aristocrată în sensul acela de care amintea la un moment dat Alexandru Paleologu, când vorbea despre fetele de boieri care erau învățate de mici să doarmă pe scândură, ca să nu devină niște mironosițe.

”În „Martha Bibescu și vocile Europei” e lumea bună a spiritului european.” – ați spus într-o intervenție publică. Ce era ”lumea bună a spiritului european”, cîtă mai e ea azi, cînd se vorbește – cred, cu temei – despre o criză prelungită a Occidentului?

E aceeași lume pe care încă mai încercăm – naiv, stângaci, cu opinteli și dat înapoi la răstimpuri – să o ferim de intoleranță, agresivitate, habotnicie, fanatism. Asta făceau și oamenii din jurul Marthei, prin ceea ce scriau și – în cazul francezilor mai ales – prin felul în care au înfruntat nazismul, unii dintre ei cu prețul vieții. Probabil asta va face ”lumea bună a spiritului european” și de acum încolo și probabil că aceasta va fi semnificația pe termen lung a ”crizei Occidentului”, această înfruntare între două feluri de a te raporta la om și la lume, ambele cu rădăcini europene (sau ȘI europene), oricât ne-am dori noi să credem altceva. Și fiindcă, pe termen lung, nu avem cum ști care din cele două va ajunge să prevaleze – nici contemporanii Marthei nu știau – atunci poate ar fi bine să procedăm exact ca Martha: să nu ne pierdem nici speranța, nici motivația.

Cînd e vorba despre aristocrați, una din ideile – pesemne induse de tot felul de locuri comune – cu care se asociază aceștia e aceea a decadenței. Cum era, cum credeți că era Martha Bibescu privită prin acest filtru – al decadenței?

Martha și George Valentin erau, dacă pot spune așa, doi aristocrați ”de stil nou”: el era inginer mecanic și aviator, ea era scriitoare și își propunea să trăiască din banii câștigați pe cărțile ei. Nu erau deloc niște indivizi care pierduseră trenul istoriei, chiar dacă erau tributari unui anumit mod de viață, efortului economic de a-și rentabiliza moșiile, chiar dacă Martha personal făcea mare caz de legătura cu strămoșii ”ei” Mavrocordați, Brâncoveni, Bibești. Dar amândoi erau niște spirite deschise, în cazul lui George Valentin, aș spune chiar că era avid de nou, de aventura pe care o presupunea explorarea limitelor tehnicii moderne.

Despre Martha, mi se pare semnificativ să vă povestesc un amănunt. A existat în interbelic un pictor danez, Einar Wegener, care a devenit, în 1930, primul trans-sexual din lume, în urma unor intervenții chirurgicale revoluționare la acea vreme. Cu numele feminin de Lili Elbe, a mai trăit un an după acele operații experimentale, la care se supusese de bună voie. Printre caietele Marthei de la Biblioteca Națională a României, am găsit, păstrată alături de documentația pentru ”Nimfa Europa”, o tăietură dintr-un jurnal britanic în care se vorbea despre cazul lui Einar devenit Lili Elbe. Cred că genul ăsta de curiozitate intelectuală ne-condiționată de prejudecăți o definește foarte bine pe Martha.

Era frumoasă, puternică, inteligentă, rafinată, foarte abilă. Ce nu era Martha Bibescu?

Logic, nu era urâtă, slabă de înger, proastă, grosolană sau stângace. Dincolo de glumă, era departe de perfecțiune și știa și ea asta. Are niște pagini de jurnal emoționante, citate de Ghislain de Diesbach în ”Ultima orhidee”, în care mărturisește că, în primii ani de viață ai fiicei ei, Valentina, a fost o mamă absentă, care nu își iubea bebelușul, fiindcă era prea tânără și prea traumatizată, și de nașterea grea, și de relația nu tocmai bună cu soțul ei. E clar că îți trebuie ceva forță morală și o capacitate deloc mică de a te pune tu pe tine în chestiune ca să ai curajul să mărturisești așa ceva. Și când te gândești că, până la ultima ei suflare, Martha a trăit, a muncit, a tras sfori politice, s-a căciulit chiar, atunci când era nevoie pentru a-și scoate fiica din ghearele comuniștilor și pentru a-și crește cum se cuvenea nepoții pe care i-a avut de la ea, parcă nu prea-ți mai vine să vorbești despre defectele personajului. Pe care totuși le avea, ca toți oamenii: era vanitoasă, uneori mitomană (mai ales în acele scrieri în care povestea, înfrumusețând-o câteodată în mod nepermis pentru un istoric, istoria propriei descendențe ilustre), oportunistă, de-a dreptul profitoare în anumite împrejurări. Nu era totuși niciodată lașă sau meschină, mai ales meschinăria era cu totul contrară firii sale și educației pe care o primise. Și poate că nu era multe altele, bune sau rele, poate câteodată i-ar fi plăcut să fie altfel decât era, deși per ansamblu era foarte mândră de ceea ce era, dar oare chiar mai contează ce nu ești atunci când ceea ce ești e deja atât de greu de cuantificat?

download

La romanul despre Baba Stolz, mi-ați spus-o chiar dvs, un anume rol în a-l, cum să zic, ”toarce” cît mai bine l-au avut și pisicile. Dar la această carte despre Martha Bibescu, ce au mai făcut pisicile din viața dvs? Întreb asta nu pentru un prieten, ci mai ales pentru cei de pe Facebook, desigur J

😊Nu știu dacă pisicile mele au iubit-o și pe Martha la fel de mult ca pe Baba Stoltz. Probabil fiindcă simțeau în ea o rivală, mai mult decât o aliată, au conspirat o iarnă întreagă să nu mă lase să o ”scriu”, dormind cu rândul pe tastatură. Ba încă, tânăra speranță a familiei, Gaston, obișnuia să mă și zgârie când îi amenințam locul de dormit. Iar asta mi-a dat oarecum de gândit fiindcă pisicile, precum știți, sunt câteodată paranormale 😊

Cum va fi sau cum ați vrea să fie romanul dumneavoastră al cărui personaj principal va fi Martha Bibescu? 

Dacă mă va lăsa Gaston la tastatură, atunci mi-aș dori să-mi iasă la fel de deștept ca Martha, dar nu la fel de romanțios ca romanele ei ”comerciale”, cele pe care le publica în foileton sub pseudonimul Lucile Décaux. E greu să cioplești din vorbe o replică a Marthei, la fel de interesantă ca originalul. Eu totuși sper că acest roman va hotărî la un moment dat să se scrie singur (așa zice o scriitoare dragă mie, Ana Barton, despre romanul ei, că se scrie singur și mi se pare că, pe undeva, a intuit bine ce se întâmplă în relația carte-scriitor), drept pentru care, iată, îi promit aici că îl voi lăsa să se scrie cum vrea el. De nu, aceasta va fi ”Nimfa Europa” a mea 😊

2 Comentarii

  1. Victoria Dimitriu says:

    Lectura de dimineata cu mare placere!
    Trebuie verificat carui tip de cenzura corespunde Gaston: autocenzura sau ceva de deasupra intelegerii?

  2. Ana Pop Sirbu says:

    Exceptional interviu !Felicitari !

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *