Eternă bucurie-s sărăcia şi prigoana

bizar

Nu mai încape îndoială asupra faptului că democrația a adus cu sine exhibarea unor trăsături, nu neapărat dintre cele mai elegante, la nivel de societate, popor.  Se manifestează cu dezinvoltură pe orice subiect, autorizația venind pe faci-buci, se protestează cu națională furie împotriva tuturor nedreptăților mai mult sau mai puțin cotidiene, cu mențiunea că poporul nostru s-a ridicat întotdeauna contra neregulilor vieții sociale; desigur, mai puțin atunci când aplauda frenetic, isteric aproape, pentru conducătorul iubit și gașca imundă din jurul lui.

Una dintre preocupările majore din ultima vreme o reprezintă declarațiile de avere ale demnitarilor, începând cu președintele Țării, care, deși a pierdut o casă, a mai rămas cu vreo nouă, sau câte or fi. În mod cert, președintele transatlantic ar fi fost pus de mult la perete din cauza averii sale. Ceea ce este bizar dar clar e faptul că poporul protestatar nu e revoltat neapărat, excitat socialmente de proveniența averilor, adeverindu-se prin aceasta clasicismul nostru, căci, spune Seneca „Oamenilor nu le pasă cum și de unde ai strâns avere, ci doar câtă avere ai”. Indiferent de prostia unui politician, esențial rămâne să nu aibă avere, să fie de-al nostru, din popor.

Pe de altă parte e ceva atipic, inuman chiar, să te mulțumești cu puținul (nu toată omenirea e creștină, iar ierarhia credinței dovedește contrariul smereniei materiale), după cum e firesc, uman deci să vrei mereu mai mult căci, avertizează cunoscătorul Iustinus „Oamenii cu cât au mai multă avere, cu atât doresc mai mult”.

Prin urmare, la noi ar putea fi mai curând dorința de egalitate întru mizerie, de vreme ce tot nu putem fi cu toții la fel de avuți, chiar îmbuibați dacă se poate.

Prin anii 80 a apărut în librării (mai apăreau totuşi şi atunci cărţi) un volum de tip antologic, cu un conţinut admirabil, diafan şi cu un titlu atipic pentru realitatea românească de atunci, dar şi de acum : Eternă bucurie-i frumuseţea.

În fapt, dacă analizăm doar câteva dintre cugetările fundamentale, sau simţite ca atare, ale poporului nostru, vom constata că bucuria românească  n-a fost generată niciodată de frumos, prosperitate sau opulenţă; dimpotrivă, (asta nu înseamnă neapărat că alţii ar fi mult mai estetizanţi şi generoşi, ci doar mai civilizaţi, deci mai capabili de a-şi ascunde apucăturile). Spre pildă, povestea cu „capra  vecinului” vădeşte clar dorinţa neţărmurită ca paguba să fie a tuturor, nu doar a unuia. E drept, o  aproape certă origine latină populară s-ar putea să fie la baza metehnei, căci Horatius vorbeşte de cel care crapă de invidie văzând că ugerul caprei vecinului e mai întins decât al celei din ograda lui. Nu  e clar dacă își dorea s-o gâtuie (vecinul desigur, nu poetul, deși nici stihuitorii nu duc lipsă de invidie…), dar nici binele nu i-l dorea.

Încă din zorii tulburatei noastre istorii, ne-a caracterizat spiritul sărăciei colective de care eram şi suntem mândri după cum o demonstrează revolta contemporană împotriva opulenței: dacii erau un popor cu conducători modeşti dar harnici, probabil nu prea curaţi însă de vreme ce săpăturile arheologice n-au scos încă la iveală băi dacice, ci doar romane; în privinţa hărniciei lucrurile nu sunt totuşi clare; frumosul vers patriotic ne învață că „Unu-i Decebal cel harnic” ceea ce ar însemna că doar conducătorul, el, unul era industrios, ceilalţi trăind din admiraţia faţă de el. Admiraţie trezesc şi veşmintele simple, sărăcăcioase ale tuturor şi ale căror efecte olfactive le putem suspecta comparativ cu ale unor contemporani de ai noştri; toate acestea, desigur, în opoziţie cu rafinamentul pervers al romanilor care, cucerindu-ne și oprimându-ne (adică civilizându-ne) cât de cât), ni l-au adus „pe Traian cel drept”; împreunarea fiind săvârşită, trebuie să-l acceptăm, dar tot conducătorul cotropitorilor rămâne, deoarece pe noi toţi ne-au nedreptăţit, ne-au furat şi ne-au cotropit conform frumosului dar întristătorului adagiu folcloric „Maică, mulţi te-au duşmănit, că eşti neam blagoslovit”. Nu e foarte clară proveniența blagoslovirii, dar ce mai contează…

După ce romanii au plecat, cei rămaşi şi-au apărat sărăcia, stând în calea vrăjmaşilor pentru că, trebuie spus, noi, deşi suntem cel mai ospitalier popor din lume, întotdeauna am fost atacaţi, violaţi, otrăviţi (doar fântânile le otrăveam noi și ne incendiam câmpiile, precum azi „din primăvară până-n toamnă”, fără referire la Caragiale)), dar niciodată strămutaţi. Strămoşii noştri au înfruntat mereu pe cineva, din afară sau dinăuntru.

Binefăcătoarea (nu ştim pentru cine) sărăcie, la braţ cu spiritul statorniciei istorice, şi-a continuat periplul şi în Evul de mijloc. Conducătorii medievali români sunt văzuţi tot într-o sărăcăcioasă simplitate, astfel că marele Mircea cel Bătrân  apare mai curând ca un pensionar cu jumătate de normă de paznic, adică „un bătrân atât de simplu după vorbă, după port”; greu de explicat mândria naţională faţă de vocabularul redus al unui conducător, atât de evident(ă) însă din păcate  și la unii dintre  cei care ne fericesc azi. Cât despre rolul celui pus în fruntea ţării, nu există dubii nici pentru atunci, nici pentru azi; el NU trebuie să sporească bunăstarea poporului precum Saturnus şi Ops în vechimea romană, ci să lupte pentru menţinerea (poate chiar adâncirea) sărăciei şi a mizeriilor populare generale: „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”. Pentru discursul conducătorilor români  de azi, propun o minimă modificare uşor generalizatoare: „Eu apăr sărăcia şi nevoile”, în înţelesul că „fac tot ce pot pentru a le menţine”. Desigur, nu toți, iar asta e bine, chiar foarte bine.

Un alt moment de înalte trăiri paupere s-a consumat prin Al. I. Cuza. Masoneria fiind lucru’ Dracului, nu prea mergea povestea cu sărăcia vorbei şi a portului, aşa că apare din negura nevoii populare un oarecare moş Ion Roată, un bătrânel sfătos, uşor senil şi nu prea eficient, precum sindicatul, o curea de transmisie între Domn şi poporul care tot mândru şi sărac era.

Carol I, deşi rege, e văzut ca un neamţ modest precum subiecţii săi valahi şi care-şi face coroană din metalul nenobil al războiului.

Nevoia mitologică dar şi patologică de a vedea sărăcia egal împărţită face astfel încât poporul să aibă grijă ca,  şi după progresele industrializării, cei care muncesc să fie doar „copii săraci şi sceptici ai plebei proletare”. Cum e firesc, căci totul pornește din înțelepciunea poporului, patologia sărăciei şi a prigoanei îşi face loc şi în cultură. Cel mai mare trebuie să fie şi cel mai sărac şi oropsit, aşa că Eminescu e prezentat şi compătimit popular pentru mizeria în care a trăit, deşi, fără să-şi fi încheiat vreodată studiile, era când inspector şcolar (revizor), când redactor la cel mai important ziar, etc., publicat în Convorbiri literare necondiţionat; cam în acelaşi timp, paşoptiştii, sărmani romantici incurabili dar cunoscându-și interesele foarte bine, asemenea multor bursieri postrevoluționari de după 90,  cu câte 1-2 ani de facultate la Paris, posibil  și „prin lupanare”, căci oameni erau și ei,  deveneau miniştri în România tuturor posibilităţilor încă de pe atunci.

Poporul adoră în continuare sărăcia egalizatoare, dorindu-şi-o cu orice preţ; „să se termine cu averile” e sloganul poporului suveran. Brâncuşi se trage, evident, dintr-o familie săracă (dar nu înseamnă că de aceea avea talent), noroc că pleacă la Paris; Enescu este, desigur, şi el sărac dar, precum în basmele populare, e sprijinit de regina României, ceea ce nu înseamnă că suverana înțelegea cu totul ingenium-ul muzicianului.

Perioada comunistă s-a dovedit optimă pentru mitologia şi patologia sărăciei egale, aducându-le românilor supreme satisfacţii vădite prin incomensurabile aplauze la auzul cuvintelor conducătorului iubit: „Vom veghea ca nimeni să nu se îmbogăţească! ( urale)” (citate integrale în volumele omagiale și nu numai, apărute la Editura Politică). Culmea supărării s-a consumat în primele zile ale Revoluţiei când fostul ministru de interne e depistat cu două congelatoare Arctic (mici, cu câte cinci sertare) pline preponderent cu proteină animală. A fost un indiciu clar al mizeriei gândirii civice, de ambele părţi.

După 90 ies la lumină marii „săraci” şi „persecutaţi” înainte, remarcându-se o anumită categorie de intelectuali grobieni, plimbăreţi şi aranjaţi şi pe vremea prigoanei, dar şi acum. Este încurajată revolta cetățenilor electori care, în virtutea dreptului la un vot democratic, primesc și dreptul la prosperitate, dar nu și la avere, după cum ne-o demonstrează eterna etimologie latină. Un premier de acum câțiva ani (posibil să o fi făcut și cei de după, dar nu i-am mai ascultat…), ca românul caragialesc, imparțial adică, le ( adică ne…) ura concetățenilor prosperitate în Noul An, anunțând că „va fi bine, dar va fi greu”. Interesant e că prosperitatea și-o doresc toți, chiar și cei care n-au beneficiat niciodată de ea; și iată de ce; prosperitas (stare fericită, noroc, prosperitate) îl raportăm la adjectivul prosperus (norocos, fericit, favorabil) și la adverbul prospere (cu noroc, cu bine); într-adevăr nu costă nimic să (ni) se ureze prosperitate, pentru că, spune cunoscătorul Nonius, totul pornește de la pro-spe (spes – speranță) – conform cu speranța; altfel spus, se poate spera în liniște, iar prosperitate se poate ura cu lopata; unii speră, alții sorcovesc. De unde și aserțiunea că orice cetățean (și român) are dreptul la pro-sper(itate); dacă nu altfel, măcar pe linia drepturilor omului…

Pe de altă parte, realist cugetând, un individ care nu e în stare să adune nici măcar de-o bicicletă, ce garanție prezintă spre a-i fi încredințată  o țară???

Iarăși modelul transatlantic urmându-l pe cel roman, mi se pare relevant; ce poate fi mai de dispreț decât un individ „simplu după vorbă, după port” și care mai vrea să și conducă??? În Roma antică asemenea candidați erau huiduiți de către… cives Romani, adică alegători.

Apogeul idealului sărăciei egal distribuite ar putea  fi atins prin salarizarea şi mai cu seamă pensionarea unitară, generând  astfel un orgasm social de dimensiuni naţionale şi istorice. Dar, în ciuda trăirilor şi a satisfacţiilor, în postludiu se va constata că a apărut  o problemă: nu mai avem împotriva cui manifesta.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *