Am fost nepoliticoasă: am lipsit de la ceremonia de acordare a premiilor Uniunii Scriitorilor, deși am fost printre nominalizați. Cred că o explicație nu e de prisos.
Cândva, la Premiile României literare, domnul Nicolae Manolescu spunea că dacă invitatul nu vine la ceremonie, premiul se dă altcuiva și socotea, mi se pare, că e o chestiune de politețe să fii prezent. Trec peste această veche și discutabilă pretenție (închipuiți-vi-l pe Eminescu în situația asta!) și rețin doar ideea politeții. Se juriza pe-atunci abia după sosirea invitaților, pe loc. Anunțați, oamenii veneau de la Timișoara, Cluj sau Iași pe banii lor, ca să nu rateze premiul și plecau, adesea, fără el (tot pe banii lor). Acum, după câte știu, lucrurile nu mai stau așa. Mie îmi place, pe cât posibil, să fiu prezentă, chiar dacă, aflând eventual dinainte că n-am luat premiul, rămân cu satisfacția, vă asigur, durabilă, deși desuetă, a fair play-ului.
Că romanul Inocenții a fost nominalizat pentru Premiile Uniunii Scriitorilor din România am aflat din pură întâmplare și țin să mulțumesc mai întâi Editurii Humanitas, care l-a editat, apoi juriului, care l-a selectat dintre numeroasele apariții ale anului 2016. Am fost mirată totuși că nimeni de la Uniunea Scriitorilor n-a găsit necesar să mă anunțe. Având unele deplasări în perioada imediat următoare (Timișoara, Oradea, ca să nu mai vorbim de naveta obligatorie la Brașov), am așteptat cu o anume neliniște invitația la ceremonia de decernare a premiilor, cu speranța că nu va coincide cu absențele mele din București. Voiam s-o onorez. Grijile s-au dovedit inutile: premierea a avut loc la sfârșit de mai (nu știu nici acum data exactă), iar eu am aflat post festum, tot întâmplător. Nimeni nu m-a invitat să particip. Nu cred că mai există în Europa vreo ceremonie de premiere în orice domeniu, la care nominalizații să nu fie anunțați și invitați.
Mi-ar fi plăcut, de pildă, să-l pot felicita, pe fostul meu student Dragoș Păduraru, acum profesor de literatură la Lazăr (o primă formulă a cărții lui despre H. Bonciu a fost lucrarea de diplomă pe care am avut bucuria să i-o coordonez. Încă de pe atunci i-am urat s-o publice!). Dar și pe alții, inclusiv pe laureatul premiului pentru proză, Ioan T. Morar.
Nu ai cum să fii politicos și prezent dacă nu ești invitat. E posibil, desigur, ca Uniunea Scriitorilor, spre deosebire de toate asociațiile civilizate din lume, să pună o condiție în plus nominalizaților ei: aceea de a veni neinvitați la ceremonie (atenție, cum spuneam, nici nominalizarea nu mi s-a comunicat!), dovedind astfel că își doresc atât de mult premiul, încât nu fac altceva decât să urmărească toată primăvara (datele fiind variabile de la an la an) orice anunț pe temă. Am cu totul alte griji și alte preferințe de lectură, vă asigur. Mai rămâne ca Uniunea Scriitorilor să pună o condiție eliminatorie de tipul: cine nu vine în pas alergător înseamnă că nu-și dorește îndeajuns posibilul premiu; cine nu face trei temenele la intrare, nu intră; cine nu, nu…
Teoretic aștept scuze. Practic, bănuiesc, în virtutea „bunelor maniere” de care pomeneam, două reacții posibile: o tăcere nesimțitoare sau un răspuns agresiv în care voi fi acuzată de cine știe ce sentimente meschine și resentimente, de complot cu grupul contestatarilor, de impolitețe cronică dovedită cu numeroase alte ocazii etc. La urma urmei, cine ne credem, noi, scriitorii?
Ioana, nu ești singura uitată! Și pe Șerban Foarță l-au uitat.