Interviu DAN GRIGORE: Muzica este un mare cadou al lui Dumnezeu pentru oameni

Dialog Dan GRIGORE – Cristian PĂTRĂȘCONIU.

Cîntă mai bine la pian un bărbat dacă simte sau dacă vede lîngă el o femeie frumoasă?

Ca-te-go-ric! Categoric!

Pe ce vă bazați?

Pe femeile frumoase. Pe femeia, în general, care e frumoasă.

Puteți detalia?

Ooo, ce aș mai detalia! Zău că aș detalia, dar mi-e să nu obosesc pentru că ar fi multe de spus. Am o vîrstă venerabilă, totuși…Așa că o să îmi permit să detaliez puțin. Totdeauna cînd cîntam, cînd eram student, de-abia plecat dinspre debut, ei, cîntam cu orchestra și aveam în față, slavă Domnului, totdeauna cîte o femeie frumoasă. Fie la vioara a doua, fie la violoncel. La Brașov, țin minte, era o timpanistă; o femeie care domina orchestra, care bătea la timpan și care era foarte frumoasă. Cellei Delavrancea îi plăcea foarte mult de ea; a și scris un articol pe care i l-a dedicat. Simțul acesta al comunicării vizual-muzicale cu o persoană de sex feminin care vine din muzică și care împarte cu tine aventura muzicală este foarte prețios. Se întîmplă ceva ca un fel de exercițiu la simulatorul de amor.

Între noi, căci nu ne aude nimeni: în privința aceasta, a sucirii minții femeilor în scopuri neapărat nobile, ce instrumente merg foarte bine?

Ei, ei…Cine sucește cui mințile în realitate? Aceasta este totuși prima întrebare! Cel mai bine e atunci cînd ne sucim mințile reciproc. Despre instrumente: pianul este un instrument de sucire a minților minunat. Din experiență pot să vă spun că e și de autosucire a minților!

Ne poate învăța muzica bunătatea, generozitatea în mod obligatoriu?

Categoric! Totdeauna îmi vine în minte un interviu al lui George Enescu, din 1921 cred. E un interviu în care el, pledînd pentru Opera Română din Cluj, spunea că invită cititorul să observe fizionomiile oamenilor din orașe care au teatru, operă și instituții muzicale și din cele care nu au. Diferențele, o spunea și George Enescu, sînt esențiale și sînt, deopotrivă, etice și estetice. Nichita spunea că ”frumusețea este o duminică a binelui”…E minunat spus. Eu nu sînt un mare iubitor de Nichita; în momentul în care l-am auzit ridicîndu-l în slăvi pe Ceaușescu, s-a produs o ruptură în mine. Dar formula de mai înainte este una foarte frumoasă. Avea un har al formulărilor.

Muzica trebuie să fie protejată? Dacă da, de cine?

Sigur că da. Trebuie protejată cum se protejează o grădină, unde protejezi florile, plantele – de dăunători. Are și muzica dăunătorii ei. Muzica e o ființă fragilă. Și e prețioasă. Ca orice ființă prețioasă, este fragilă.

Eu protejez muzica în felul meu. Nu cred că muzica trebuie să fie scoasă la metrou. Nu trebuie să fie scoasă la restaurant.

Spuneți undeva că ”nu îmi pot imagina arta fără melancolie, acest prinț adormit în fiecare dintre noi”. Fără mai ce este, pentru dumneavoastră, de neimaginat arta?

Melancolia, nostalgia – amîndouă sînt izvoare mari, viguroase ale artei. Cred că în fiecare fapt artistic, fie că artistul e conștient, fie că nu, fie că dorește sau nu, că e pro sau anti, se manifestă ceva dintr-o tainică legătură, comuniune, transmisiune divină. Cred foarte mult în aceasta. Cred că arta este o hierofanie. Cred, bunăoară, că Debussy chiar dacă a fost cum spunea el că e, adică un liber-cugetător, nu era mai puțin în contact cu divinitatea. Divinitatea nu te pedepsește dacă nu crezi în ea, ci îți face dovezi că există.

Dar muzica și umorul – fac ele casă bună?

Sigur că da. Dacă citim, de pildă, scrisorile lui Mozart, chiar pe cele către tatăl său – care nu era defel o persoană hazoasă, ci mai degrabă un tip foarte sever -, vedem acolo un umor foarte sănătos și creator. Mozart e, în ce a compus, adesea un ludic, un distribuitor de replici; un fel de dramaturg. Așa încerc eu să îl cînt cel puțin – și asta îmi dă satisfacție. Totul e să nu guști satisfacția pînă cînd nu îl termini de cîntat. Cînd cînți Mozart, lauda de sine te omoară. Nu ai voie să spui ”uite, asta ce bine mi-a ieșit!”. În Mozart, trebuie să fi mereu copil, copil, copil, mai departe, jucăuș, sincer cu tine, gata de aventură. Așa, cred eu, poți să ai șansa să te întîlnești cu el.

Ați invocat la un moment dat un articol din Izvestia în care cineva scria despre ”Michelangeli sculptează în muzica lui monumente care au eternitatea piramidelor”. Și dvs spuneți că visați să sculptați în suflet. Ce ați sculptat în sufletul dumneavoastră, privind în spate, peste umăr?

Aaa, multe. Așa de mult că îmi pot permite să intru în scenă fără nici o încălzire. Să fac asta și să îmi găsesc respirația, ritmul, emoția necesară fiecărui moment, fără să mă pregătesc pentru aceasta. Nu pot să zic că intru în scenă; eu sunt deja acolo. Mi se întîmplă acum, la bătrânețe să mă trezesc cu muzici în cap și să respir ca și cum le-aș cînta. În cîntat, muzica îți impune un anumit tip de respirat; nu ai timp de respirat normal și atunci ritmul respirației se adaptează. Ei bine, eu, atunci cînd îmi sună muzica în cap, încep să respir ca și cum aș fi la pian. Deși nu sînt. Adesea, asta e ceva obositor.

Ați ratat mult? Avem nevoie de eșecuri în viață pentru a înțelege cum stau lucrurile, în adîncimea lor?

Nu știu dacă avem nevoie. Dar știm că se poate învăța din aceste rateuri, că ele pot fi valorizate, dar cu condiția să existe forța de a ieși din ele și de a găsi unele energii creatoare. Forța de a tezauriza suferința. Și, deopotrivă, forța de a te aventura într-o încercare, fără teama de eșec. Teama de eșec e ceva semnificativ și poate da un blocaj enorm. Din alt unghi privite lucrurile, eșecurile pot fi, uneori, doar trepte inițiatice.Trepte ale găsirii de sine. Văluri care trebuie îndepărtate. Dacă poți să te îmbogățești din eșec, aceasta este chiar o bogăție importantă.

Ce este pentru dumneavoastră suprem în materie de muzică?

Nu știu…Muzica în sine este pentru mine ceva foarte special. Suprem, dacă e să folosesc cuvîntul spus de dvs. Universul muzical este ceva enorm de important pentru mine, este vital. Cînd cântam Brahms, concertele lui le comparam cu niște continente. Primul concert era un întreg continent. Al doilea concert era un fel de pogorîre astrală pe o planetă a vieții, a bucuriei, a încercărilor pămîntenilor. O vizită astrală efectuată către planeta Pământ.

Așa luați dumneavoastră muzica în posesie – o vizualizați?

Așa o ia Brahms, cred. În secvențe aproape cinematografice. De fapt, cred că primul mare cineast a fost Bach. Bach a fost un mare maestru al montajului cinematografic. Beethoven, nu mai vorbesc. Eu am învățat foarte mult de la cinematografie pentru a pune cît mai multe nuanțe în muzică.

Muzica, în funcție de anumite stiluri, este un șir de aventuri ale vieții. Pentru mine, Bach este o catedrală, este o intrare într-un univers al credinței absolute și al smereniei absolute. Dar și al inteligenței acestei smerenii. E o credință și o smerenie care își conțin propria lor organizare, propria lor diversitate și arhitectură. O arhitectură a credinței și a smereniei celui care crede. Mozart este un oximoron, un fel de Ariel. El este un înger care are și îndrăciri; se mai joacă, mai face cîte o boacănă, se întoarce, are puterea de a face în general lumină din suferință. E un convertor de suferință în lumină. Beethoven este, și el, un mare rebel. Este un avocat al ființei umane, al bogăției sacralității, dar și al tragismului existenței ființelor umane. Brahms este, pentru mine, cel mai shakespearian compozitor. El este omul în a cărui muzică regăsesc întunecimi, umbre, dureri, chiar sunete ciudate ale unor coșmaruri shakespeariene.

Nu pot să ratez întrebarea aceasta: deci, vă place Brahms?

Enorm îmi place Brahms. Am învățat enorm de la el. Pentru mine, Brahms a fost și un aparat de dezvoltat al respirației mele muzicale. Un aparat formidabil.

Stați puțin! Pentru cei care nu sînt, tehnic, în această lume a  muzicii: ce este această respirație muzicală?

Marin Sorescu avea o denumire a ei. El spunea că este ”micul nostru puls”. Are și o poezie în care spunea: ”și dacă nu putem să aruncăm pe talgerul lunii țipătul nostru deznădăjduit / atunci ne întoarcem să robim la micul nostru puls / războinici care am pierdut bătălia jelaniei totale și absolute”. Ei, micul meu puls a fost salvat și transformat și dezvoltat mai ales de puterea pe care mi-a dat-o Brahms. E ca o ascensiune pe un munte greu: dacă reușești să o faci, asta te întărește. Și îți dă și o perspectivă nouă asupra ta, asupra propriilor tale limite. Asta am făcut eu cu Brahms, cîntînd foarte multă muzică din acest compozitor; nu numai de pian, ci și foarte multă muzică de cameră. Am reușit să corectez superficialitățile mele, să combat unele precarități ale caracterului meu. Lenea mea, chiar. Și să „lipesc” toate acestea cu materie muzicală rezistentă. De asta spuneam: muzica poate forja caracterele.

Cum învață cineva despre muzică – un om care nu știe să cînte și care nu va cînta niciodată? Cum i-ați spune să încerce să învețe, mai exact?

Trebuie să asculte și să se lase dus de muzică. Dacă are ceva lecturi și ceva imaginație – poate chiar în ordine inversă, cu imaginația prioritară! -, lucrurile pot merge în direcția bună. Vor putea găsi în muzică, de pildă, cîte ceva din ei înșiși, cîte ceva din misterele vieții, ale lumii în care trăim.

Despre resursele naturale se spune că sînt epuizabile. Chiar dacă imense. Cum e muzica, în această privință: epuizabilă sau inepuizabilă?

Eu cred că e inepuizabilă. Cred că e o energie încă mult prea puțin folosită. Am impresia că, pe măsură ce învățăm că poate fi folosită, modul nostru de a o folosi involuează. Se masifică modul de folosință. Cum vă spuneam: eu nu aș duce-o la metrou! Pentru că eu nu cred în acest utilitarism al muzicii – fără să vreau să spun prin aceasta că este ceva rău. Dar, a gîndi și a primi muzica în acest fel este, cred, doar o umbră palidă a ceea ce muzica poate să ne dea cu adevărat.

E ca și cum aș folosi enegia atomică pentru a aprinde o țigară. Asta este, cred, tot a lui Marin Sorescu…

Cînd faceți muzică, ieșiți din politică? Sau, întrebare complementară: înțelegeți mai bine politica ascultînd sau cîntînd muzică?

La noi, politica este, de regulă, redusă la o dimensiune unică. Mai precis, ca un teritoriu al unui conflict. Americanii au două cuvinte pentru politică și prin acestea ei înțeleg lucruri diferite și, cred eu, văd mai bine ce este politica: au și ”politics”, au și ”policy”. La noi, politica este redusă la dimensiunea ei combativă. Făcînd aceasta reducție, noi ne punem singuri piedici în a evolua către o înțelegere mai adecvată a ceea ce este politica. În acest sens, muzica poate fi o evadare din această perspectivă extrem de îngustă de a înțelege politica. Ea este însă, nu mai puțin, și un bun ajutor pentru a înțelege ce este cu adevărat politica. Pentru că ea dă o anumită detașare care e numai bună pentru a privi în perspectivă lucrurile.

Înainte de a intra în politică, țin minte că am scris un articol, pe care l-am publicat în revista 22, care se chema ”Spre Mozart, via Havel”. Era un text în care vorbeam despre această formidabilă putere de receptare a muzicii lui Mozart care a existat la praghezi. Mozart a fost receptat extraordinar de bine la Praga.

Eu cred, altfel spus, că muzica, pe de o parte, limpezește. Dar, în egală măsură, am avut și această, cum să îi spun, revelație: că artistul are și el niște obligații față de societate. Nu numai pe aceea de a fi un greier și de a cînta frumos. Riscul este ca, la un moment dat, să cînți foarte frumos, dar într-o pustietate. Mînat de această revelație, am decis să mă arunc într-o aventură politică, acum cîțiva ani buni. A fost o aventură care nu a durat foarte mult – am văzut, cum zicea Șerban Cioculescu, ”se vedea prea bine mățăraia”. Or, dacă lucrurile erau așa, mi-am zis că eu nu fac, insistînd să rămîn acolo, decît să îmi frîng gîtul acolo. Și atunci, am renunțat.

Pe de altă parte, eu cred într-o teorie – nu cred că este a mea, dar a devenit și a mea. Pe scurt: cred că artistul duce, rezistă mai mult în timp, cu cît este mai inactual. Sigur că, în artă, inactualitatea nu este de căutat; dar eu caut anumite exprimări, situări în orizontul prezentului care să mă despartă cumva de prezent, care să mă facă, dacă vreți, un fel de părtaș polemic al prezentului. Accept anumite lucruri din prezent, trăiesc prezentul, dar sînt și lucruri pe care nu le pot accepta. Și asta mă face, cumva, inactual, pentru că nu mă adaptez perfect la acest prezent. Cred însă că inactualitatea aceasta este un mare semn de viață și că ea poate fi o mare sursă de bogăție. Mai ales de bogăție interioară.

În alt registru: ce relații aveți cu…urechile dumneavoastră? Unde anume, din tot ce sînteți, auziți – cel mai bine, mai clar, mai profund – muzica?

Frumoasă întrebare și foarte grea! Cînd eram copil, mi-am inventat un aparat care să îmi facă urechile să recepteze din unghiul detașării, din perspectiva unui spectator care nu sînt eu. Am făcut un fel de cornete în jurul urechilor, ca să pot să aud, altfel decît aud eu de obicei, ca și cum aș fi un spectator al muzicii pe care o cînt eu. Am făcut aceasta pentru că deja devenisem conștient că aud mai mult, foarte mult muzica din mine – auzul interior este mult mai puternic decît cel exterior. Și nu aveam instrumentul necesar cu care să îmi corectez greșelile. El trebuia dezvoltat și forțat. Mie îmi plăcea foarte mult să cînt și ce cînt, iar auzul interior, cu atît mai mult cu cît aveam și imaginație, și talent, îmi dădea mereu satisfacție. Și atunci, greșelile pe care le făceam nu contau; eu cîntam și eram fericit. Dar mi-am dat seama că lucrurile nu trebuie să stea așa. Că nu tot ce vreau eu este și bine. A trebuit să forțez ca auzul exterior să se dezvolte – așa încît să îi găsesc forța critică pe care să o aplic rezultatului sonor și să îl aduc la nivelul său adecvat. Aceasta a fost, la mine, o primă aventură a auzului – mai precis, a modului în care el s-a deschis. Am forțat puțin balamalele astea să se deschidă…Pentru studenții mei, am inventat metode prin care să se deschisă și să se consolideze auzul polifonic.

Cît despre locul în care muzica se aude în mine cel mai adînc – nu știu să pun degetul și să localizez. Cred că o aud cu toată ființa mea. Este peste tot. Nu are un sediu anume. În muzică sînt un pește în apă. Sînt în elementul meu. Și acest privilegiu este dat și de faptul că am învățat să cînt, să compun aproape simultan cu învățatul vorbirii. Sînt, așa-zicînd, bilingv. Română și muzică! Sau invers: muzica și româna!

Dintre marile virtuți, ce apreciați dumneavoastră că este de aur pentru cineva care face muzică?

Verdeața sufletului, inteligența și tenacitatea urmăririi scopului, modestia, smerenia. Chiar umilința. Răbdarea, negreșit. Mai mult chiar: răbdarea combinată cu nerăbdare. Răbdarea ca necesitate a obținerii cît mai depline a unui rezultat căutat și dorit cu tot sufletul de un artist. Trebuie să am răbdare pentru ca nerăbdarea mea să se realizeze. Curajul, în mod categoric! Curajul ca un șir de frici învinse.

Muzica te poate face rău? Un om rău?

Hm. Hm. Nu. Muzica, din rău, te mai poate mîntui. Ce e rău într-un om nu este muzica și nu este adus de muzică.

E crudă, e dură lumea aceasta a muzicienilor, a celor care cîntă muzică? Există aici ego-uri afișate mai mari decît în cazul altor arte?

E dură. Nu știu dacă sînt mai mari decît în alte arte, dar la fel de mari, cu siguranță că da. Cînd eram student, i-am luat un interviu profesoarei mele, Cella Delavrancea. Am întrebat-o, între altele, care crede că sînt cele mai mari defecte ale școlii noastre de pian și, în general, de muzică. Și ea mi-a dat un răspuns foarte laconic. Sînt două: vanitatea elevului și vanitatea profesorului.

Un haiku: ”sunt două: / vanitatea elevului/ și vanitatea profesorului”! Da…Dacă ați fi emigrat, care ar fi fost, realist vorbind, viața dumneavoastră profesională, ce traiectorie ar fi urmat ea?

Chiar recent am vorbit despre aceasta cu soția mea. Despre cum ar fi fost? Am avut multe oportunități de a rămîne. Iar oameni de acolo, din Occident, mi-au promis ferm că mă pot ajuta ca să îmi găsesc un rost acolo, în cazul în care decid să plec din țară. Ei, vorbind cu soția mea acum puțin timp cum vă spuneam, despre această temă, am ajuns la concluzia că, pe de o parte, realizarea profesională ar fi fost mult mai simplă. Și cariera mea muzicală ar fi avut, certamente, o altă strălucire.

Doar o paranteză: acolo, în Vest, în Occident, succesul se iartă mai ușor decît în România!

Categoric. Aici, la noi, mai ales dacă ai succes, trebuie să îți ceri scuze tot timpul. Cum ai reușit ceva, trebuie să îți ceri scuze.

Revenind: da, profesional ar fi fost mai ușor și, pesemne, la altă altitudine. Pe de altă parte, felul în care ar fi arătat, în acea lume posibilă, cariera mea  muzicală ar fi putut să ne transforme viața în altceva decît îmi place mie să trăiesc.

Cum vă place să trăiți?

Îmi place să am o viață rotundă: să mă văd cu prietenii, îmi place să pierd timpul. Mi se pare a fi un mare avantaj faptul că noi sîntem, vorba aceea, puțin înapoiați. Vorba bancului evreiesc: avem un tur în minus! Și, avînd un tur în minus, putem să pierdem timpul, să ne vedem cu prietenii, să stăm la o tacla, să bem un șpriț, să stăm și să ne gîndim pur și simplu, să nu facem nimic. Ei, dar și nefăcutul-ăsta-nimic este un mod foarte creativ uneori.

Culmea e că și prietenii din Occident cu care am păstrat legătura, prietenii cu care mă și văd foarte des au această percepție, această revelație: după ce au trăit 30-40 de ani în America sau în alte părți, vin în România și spun ”măi, nu am mai trăit asemenea momente de nici nu mai țin minte de cînd! Nu am mai râs atîta, nu am mai comunicat așa de mult și de bine.”

Cred că, în Vest, viața mea ar fi arătat sigur altfel. Cred că, din punct de vedere material, ar fi arătat mult mai bine. Dar nu regret nici un moment că nu am plecat. Deloc nu regret!

Există vreun instrument muzical, eventual din prima linie a instrumentelor, care vă enervează?

Minunată întrebare! Da, sigur că mă enervează. Mai multe, de fapt. De pildă, în jazz există sau exista cînd eram eu mai tînăr o expresie: ”trompete ua-ua”. E trompeta aia căreia i se pune o surdină, așa încît, imediat, ea să facă: ua-ua-ua. La noi se folosea la punerea de ”balene” de emoție muzicală pe manipulările de tip televiziune. E sunetul acela de trompetă care ridiculizează ceva și care se aude, prompt, din off, imediat după ceva care trebuie perceput neapărat ca bizar, excesiv, ridicol chiar! Ei, sunetul ăsta mă enervează foarte tare. E un semn muzical pentru ”cum nu se face”, ”cum nu e bine”. Groaznic sunet muzical! Groaznic! Cînd aud asta, înnebunesc; mă apucă toți dracii! Și pentru că îmi aduce aminte de comunism – era un sunet pe care îl auzeam la emisiuni de gen ”Reflector” -, dar și pentru că sună oribil în sine.

În orchestrele românești, mă mai enervează și unele instrumente de suflat. Nu în sine, ci felul în care sînt ele folosite. De pildă, la imnul României, în școala noastră a instrumentelor de suflat, exercițiile ritmice nu sînt făcute pînă la capăt; iar valorile ritmice, chiar pe imn cum vă spuneam, sînt incomplete. De aici, și enervarea mea! Nu se învață să se împartă bine valorile și atunci urmarea este că ei cîntă puțin după ureche aici. Se întâmplă asta uneori și în orechestre simfonice…

Dar în afara pianului, care anume instrumente vă plac foarte mult?

Orga, în mod deosebit. Orga e ceva divin. Vioara, foarte mult. Flautul, foarte mult. Clarinetul, violoncelul. Îmi plac multe instrumente. Eu cred că orga este un împărat, iar pianul este un rege. Un rege poet. Sau, poate mai bine spus, un fel de Hamlet ajuns rege. Care are îndoieli, dar, ca rege, nu le împarte cu oricine.

Dvs ați vorbit, recent, despre ”idealurile căpătate din lumea muzicii”. E bine, e confortabil să iei viața ca relații, ca raporturi, ca raportări la aceste idealuri?

Poate că, așa cum se spune, totul se plătește. Dar muzica, fiind atît de puternică pentru mine, era inevitabil ca ea să îmi dicteze anumite cote de altitudine. Să îmi reorganizeze, într-un mod radical, viața. Eu de acolo vin, de acolo veneam – din acest mediu, ca și cum ar fi fost un pește înotînd. La 12 ani, am învățat ”Apassionata”, mai mult după ureche e adevărat, și am cîntat-o inventînd bucăți din ea care nu existau în text. Adică, adaptînd-o la mintea mea. La fel, al doilea concert de Brahms – l-am învățat, cum puteam eu să o fac atunci, pe la 10-11 ani. Acest contact cu muzica, înțeleasă aproape ca element primordial, aproape ca un lichid amniotic, a avut și, să le zicem așa, aproximativ, niște dezavantaje. Pentru că mi-a impus niște standarde foarte înalte. Standarde de simțire, în primul rînd.

Cum este cînd nu mai puteți cînta? Ce sunteți? Ce este sufletul dumneavoastră?

Aaaa…Teribil este! Nici nu vreau să mă gîndesc la asta. Eu ies de foarte multe ori din depresie cu ajutorul muzicii și, mai ales, prin muzică. Muzica m-a salvat de multe ori. Am murit de mai multe ori și, pe urmă, am înviat cu ajutorul muzicii. Faptul că am trăit în…moarte clinică și, apoi, m-am trezit cu ajutorul acestei formidabile forțe a muzicii și mi-am recăpătat vitalitatea, în primul rînd vitalitatea muzicală – asta e ceva extrem de important. Este una din marile aventuri îmbogățitoare din viață…

Cum? Moarte clinică?

Sufletește. Sufletește, da! Așa ceva a fost, aproape de așa ceva a fost… Am fost aproape de moarte și la modul fiziologic. În 1997, am fost diagnosticat cu cancer. Atunci, între altele, s-au scris articole dure despre mine, articole de ”despărțire”. S-a spus, în acele texte, că nu am nici o valoare, că sunt o nulitate – dar, pentru că sunt pe ducă, trebuie să fiu iertat…Mda…E 2017, noi doi vorbim acum. După 20 de ani…

Dar bucuria de cînta? Ce e, cum o descrieți?

Ooo. Asta e ceva esențial. Vital. E bucuria de a cînta, dar e și bucuria de a împărți cu ceilalți. Cînd știi că la capătul călătoriei tale muzicale, poți da celuilalt ceva esențial, asta e ceva formidabil. Ca atunci cînd, copil fiind, împărțeam cu ceilalți. Într-un fel, am rămas copil, pentru că aceasta bucurie ține de resorturile unui suflet copilăresc. Dar prin ”copilăresc”, înțelegînd un miez care nu s-a uscat. Ceva autentic, profund. Nu ceva naiv, ci ceva viu, incandescent, rotund.

Muzica, fie faptul de a cînta, fie faptul de a asculta, vă dă ceva mai mult decît bucurie?

Daaaa. Sigur că da. Nu doar bucurie, ci și înțelepciune, viață, forță. Și, în fond, îmi dă certificarea unei încuviințări a credinței mele.

Da…Dar Dumnezeu, Dumnezeu unde este în muzică?

Peste tot! Dumnezeu este peste tot în muzică. Muzica este un cadou pe care ni l-a făcut Dumnezeu. Este un mare cadou. Este încă o dovadă de iubire a lui Dumnezeu pentru oameni. Cu o condiție: să știi să primești acest cadou. Contează cum îl primești.

Muzica, muzica singură, doar muzica, poate face pe cineva să rămînă ”de partea luminoasă a vieții”, așa cum spuneți dumneavoastră? Sau mai e nevoie și de altceva?

E o întrebare foarte complicată. Cam ca mai toate pe care mi le-ați pus 🙂

Păi am zis să vă exploatez puțin 🙂 Dvs, ca și mine – iubim capitalismul…Deci, să vă exploatez, cum ziceam…

Da. Da…E greu de răspuns tranșant. Înclin spre un răspuns dubitativ: nu știu dacă e suficient.

Reformulez: muzica poate salva lumea? Dacă vreți, asta e o specie la întrebarea (care era afirmație pentru un scriitor rus, de fapt): frumusețea poate salva lumea?

Hm…La modul ideal, cred ca da. Dar pentru asta, lumea trebuie să vrea așa ceva. Trebuie să vrea să fie salvată. Muzica nu e suficientă. Poate că, de fapt, nimic nu e suficient! Nu poți să salvezi pe cineva cu forța.

Se fac acum comedii cu oameni care sînt salvați de la sinucidere și ei nu vor, de fapt, să fie salvați. Și ies comedii din asemenea situații! Așa și cu muzica. Chiar ies comedii din asemenea ipostaze…