Cum se poate schimba lumea

Nu a fost nevoie de apariţia romanului Noapte bună, copii! pentru ca lui Radu Pavel Gheo să i se recunoască indubitabile calităţi de prozator. Au ieşit în evidenţă într-o construcţie întinsă pe limita dintre fantasy şi SF (Fairia – o lume îndepărtată, 2004), dar se distingeau şi în volumele de proză scurtă (Valea Cerului Senin, Numele mierlei). Ei bine, au trecut deja şase ani de când naraţiunea credibilă din 2010 a fost primită cu elogii şi e de presupus că publicul se întreabă când va publica Gheo un nou roman. Nu cred că va mai trece mult timp până atunci, iar intervalul rămas conţine destule invitaţii la (re)lectură. Inclusiv din partea lui Gheo: Fairia a apărut cu puţin timp în urmă într-o nouă ediţie, DEX-ul şi sexul – la fel. Trebuie spus că versiunea din 2016 a celui din urmă titlu reuneşte texte publicate iniţial prin diverse reviste: eseuri mai vechi (care au apărut şi în prima ediţie), altele (cam o treime) mai noi, tipărite în periodicele din ultimii ani.

Dintre volumele de eseuri ale lui Radu Pavel Gheo, DEX-ul şi sexul. Carte de joc a fost până acum singurul care rămăsese fără reeditări. Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a şi Românii e deştepţi fuseseră privilegiate. Relieful lor striat se ivea încă din titlu (nu că DEX-ul şi sexul ar suferi din această pricină), iar subiectul semnala nevroza convingerilor cu o hazliu-întristătoare precizie – numai bună să pună degetul pe rană, fără a pretinde că ştie întotdeauna remediul. Nu altfel stau lucrurile cu DEX-ul şi sexul. E o carte de eseuri alerte, îmbibate de umor. Dar că e (şi ea) mai mult decât prilejul unei porţii de râs o arată câteva lucruri.

gheo 1

Nevoia de adevăr

Pe scurt, DEX-ul şi sexul decupează frânturi din realitatea românească dinainte şi de după 1989. Şi o face cu o stăruinţă activă, hrănită de buna cunoaştere a problematicii şi îmboldită de abilitatea trecerii ideii prin urzeala unei poveşti – ispititoare până şi în temeiul ei deprimant. Multe sunt împrejurările care pun pe gânduri, când aceleaşi situaţii ar fi putut fi trecute cu vederea. Dar eseurile lui Gheo cresc din refuzul mecanicii obişnuite a indiferenţei (care suprimă dezbaterea şi amână bezmetic evoluţia). Prind contur din nevoia de adevăr, nu din postularea nepăsării. Adevărul poate fi urât mirositor, ca toaletele ecologice în care, vorba autorului, sigur „e ceva putred.” Poate să ridice sprâncene sau să provoace un zâmbet, când aşterne, într-un ceremonial dement, o savuroasă Ortografie pe englezeşte sau depistează absenţa unui obligatoriu simţ al ridicolului în traduceri (Performaţi în romgleză?). Adevărul poate fi recunoscut cu o expiraţie de uşurare, de parcă am fi aşteptat confirmarea unei reacţii de bun-simţ faţă de reclamele cu asterisc ori comisioanele aberante ale băncilor din România. Nu-i doar o hiperbolizare când citim că aici un jefuitor de bancă „ar ajunge să-şi lase gaj şi pistolul, şi ciorapul de pe faţă. De-aia la noi numai bancherii sparg băncile. Treburile serioase le fac profesioniştii veritabili.”

Fără îndoială, adevărul poate să şi doară, aşa cum în mod vădit doare starea învăţământului românesc. Gheo o expune fără menajamente, dar şi fără urme de ranchiună. Îl orientează reperul exactităţii, nu setea de iluzii într-o sfărâmicioasă zonă de confort. Ştie bine că indiferenţa produce confuzie, aşa cum dispariţia meritocraţiei provoacă inevitabile reacţii în lanţ: „ne mândrim cu superba noastră producţie de creiere sclipitoare în timp ce uzina de creiere se dărâmă peste noi. Mai mult, aproape fiecare român trânteşte câte un baros în pereţii uzinei./ Ai şcolii, vreau să zic. […] Ne lăudăm deştepţii, dar promovăm prostia – desigur, dacă e slugarnică în sus şi tupeistă în jos.” Amplul eseu Şcoala umilinţei abordează concentric problema învăţământului românesc, de la relaţia distorsionantă dintre puterea politică şi profesor (vizibilă şi în capriciile unui inspector agramat, dar politruc perseverent) până la profesionalismul şi autoritatea (cvasi-dispărute ale) profesorilor. Ori la influentele cârdăşii de cancelarie, care pot tăia aripile rarisimilor dascăli cu vocaţie. Scrie Gheo, amar: „Statutul inferior pe care îl au acum profesorii îi împiedică, desigur, să poată influenţa serios starea învăţământului. Numai că pe undeva profesorii îşi asumă de bunăvoie acest statut. Cred că […] nu pot face mare lucru, că trebuie să plece capul, că fatalismul înseamnă  realism. […] E ca la psihanalist: începi să-ţi rezolvi problemele din momentul în care recunoşti că le ai. Dar cine e nebunul care să accepte public că greşeşte?”

Nevoia de expresie

Numeroasele istorii care pigmentează eseurile se împletesc într-o organizare internă care ilustrează natura experienţei (literare) de astăzi. Cu ancore fixate într-un Sonet al lui Constantin Acosmei, cele trei părţi ale volumului – DEX-ul (porţia de cultură), Sexul (porţia de natură) şi Plexul (porţia de umplutură) – dau măsura fluxului nebunesc al vieţii de-acum. Relevă adicţia la trenduri şi intensitatea năucitoare a respiraţiei cotidiene, pe care gestul potolit şi chibzuirea potrivită le pun şi mai mult în evidenţă. Când creionează un suculent Ghid de conversaţie româno-intelectual sau când scrie despre Gradaţii în literatura română şi Cum ne-am salvat de comunism prin consumism, Gheo desface chestiunea pe toate feţele şi împinge lucrurile spre o virtuală edificare. Căci nu livrează, cu aplomb, adevăruri absolute, ci face un efort de înţelegere. Observă cu metodă, reflectează, stârneşte şi lasă deschisă poarta unui eventual dezacord. Exersează mişcările gândului la fel de firesc cum îşi valorifică experienţa de viaţă şi de cultură.

Intrate într-un raport reciproc cu fascinaţia interogativităţii, paginile lui Gheo nu-şi pierd aderenţa la real: e redată prin mobilitatea construcţiei, dar şi prin vibraţia fluctuantă a limbajului. Prin tonuri vizuale şi oscilaţii auditive infiltrate în cinetica unui tablou restrâns, menit nu atât să valideze un gând, cât să împingă ideea mai departe – ca în evocarea basarabencei Natalia din Moldova nu-i a noastră (a bărbaţilor): „avea în jur de cincizeci de ani, era activistă culturală şi în acelaşi timp bodyguard al discotecii satului Petreşti. O făptură uimitoare, doamna Natalia: îi lua de guler şi îi arunca pe uşa discotecii pe toţi tinerii scandalagii sau excesiv de ameţiţi, fără ca vreunul dintre ei să protesteze. M-am întrebat dacă forţa ei fizică era chiar atât de impresionantă, mai ales că unii dintre tinerii cei focoşi făcuseră armata pe vremea URSS-ului şi fuseseră pe front în Afganistan, unde văzuseră şi făcuseră lucruri de nepovestit. […]. Abia acum, în troleibuz (la Iaşi, n.n.) am început să caut o explicaţie”…

În fond, DEX-ul şi sexul circumscrie un câmp a cărui plasticitate permite un câştig cognitiv. Pentru autor şi pentru cel cu care intră în spaţiul dialogului, deopotrivă.

gheo 2

Nevoia de distanţă

 Cu nenumăratele ei exemple de frenetică debusolare sau inubliabile probe de ignoranţă, lumea de astăzi îmbie mai degrabă la hohot spasmofil decât la zâmbet domolit. Şi totuşi locurile de unde au dispărut reflectarea justă şi buna rânduială pot fi umplute dacă se acordă umorului cerebral destul răgaz. În bună măsură, prospeţimea lui Gheo ţine de distanţa pe care o aşază faţă de el însuşi ori faţă de lume. Dar şi de apropierea de celălalt. Invers proporţionale, ele stabilesc gradul de umor şi amploarea hazului – de la zâmbetul care ascunde o grimasă până la destinderea bine pârguită ori autoironia usturătoare. De pildă, după ce analizează câteva tipuri de tupeişti, Gheo mai adaugă unul: „Analistul de tupeu – profesie unde deocamdată nu cunosc alt specialist în afară de mine – are pretenţia că se pricepe la absolut orice şi că poate ridiculiza pe oricine. […] În acest sens, paginile de mai sus nu sunt altceva decât o mostră de tupeu a analistului de tupeu.” (Teste de tupeu)

Cu o privire care are ştiinţa observării detaliilor, Gheo distinge la fel de uşor întâmplarea care poate stârni bucuria râsului împreună. Deosebeşte tolerabilul de ceea ce devine intolerabil şi găseşte un sâmbure rizibil în situaţii care ar pricinui mai degrabă o strâmbătură de necaz. Cu alte cuvinte, the fun stuff – evident, altfel decât propun eseurile lui James Wood. Nu ştiu cât ar hohoti un englez care citeşte din Probleme care ne trag la fund, dar un român sigur nu s-ar putea abţine – chiar dacă se mai strecoară o doză de amărăciune în râsul lui. Contextual şi ludic în esenţă,  umorul are capacitatea de a ne smulge măcar pentru o clipă din realitate. Şi, prin sporul de cunoaştere pe care-l induce, poate o va şi schimba cândva.

De aceea, DEX-ul şi sexul e (neîndoielnic) de actualitate.

(* Textul a fost publicat în revista „Orizont”, XXVII, 2016, nr. 8, p. 11.)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *