Dunărea. Fluviul imperiilor este un fel de roman despre fluviul cu, probabil, cea mai bogată mitologie și istorie din Europa. Dar nu un roman simplu – ci unul cu mai multe niveluri, în care sînt topite istorie, mitologie, lingvistică, antropologie, memorialistică, politologie, jurnalistică, eseistică.
Nu știu, de fapt, dacă există vreo altă carte în limba română dedicată Dunării de amplitudinea, rigoarea și șarmul acesteia; mă cam îndoiesc că ar exista. Pe de altă parte, avem cel puțin încă o carte la aceeași editură Polirom cu care este înrudită destul de puternic ”Dunărea. Fluviul imperiilor” – mă refer la lucrarea, de istorie cu precădere, lui Charles King dedicată Mării Negre (”Marea Neagră. O istorie”).
www.polirom.ro: Andrei Sarii este jurnalist, a absolvit Institutul de Stat de Relații Internaționale din Moscova. Între 1987 și 1994 a lucrat la publicațiile Pravda și Rossiia. În 1992 a început să colaboreze cu Radio Svoboda, serviciul rus al Radio Free Europe / Radio Liberty. În perioada 1994-1996, stabilindu-se la Zagreb, a lucrat ca jurnalist independent în fosta Iugoslavie. Din 1996 este crainic, iar din 2016 director al Radio Svoboda. A scris articole pentru diferite reviste, mai multe cărți despre războiul din Iugoslavia, istoria Europei Centrale, cultura populară modernă, precum și jurnale de călătorie. Dintre volumele publicate amintim: După ce cade ploaia. Mituri iugoslave (2002); Tribunalul. Cronica unui război neterminat (2003); O rugăciune pentru Serbia. Secretul lui Zoran Đinđić (2004); Rădăcinile și coroana. Eseuri despre Austro-Ungaria: destinul unui imperiu (2011; în colaborare cu Iaroslav Simov).
Este important de spus că volumul pe care Andrei Șarîi l-a dedicat Dunării apare în limba română în premieră într-o ediție străină. ”Mă bucur sincer că este în limba română, pentru că România e principala țară dunăreană, fie și numai din punctul de vedere al numărului de kilometri de țărm. Fără îndoială putem spune că România nu poate exista fără Dunăre. Însă atunci e valabilă și altă afirmație: fără România este imposibilă însăși existența Dunării.”, notează, în cuvîntul înainte pentru ediția românească, Andrei Șarîi.
Avantajul unei cărți – cu atît mai mult, al unei monografii atît de documentate și de rafinate precum este aceasta despre Dunăre – este că poate merge într-o mulțime de direcții și sensuri. Dunărarea lui Andrei Șarîi este, așadar, urmărită (și urmată, și analizată) și ascendent-cronologic, și tematic, și antropologic, și politic, și geopolitic, și memorialistic, și național, și internațional, și cînd curge repede, și cînd curge leneș. Și de la origini pînă la varsarea sa în Marea Neagră, dar și în sens invers.
O porțiune semnificativă din această carte este alocată, am sugarat și în citatul ales mai sus, României. Prin forța împrejurărilor care țin de opțiunea sa tematică, Șarîi ajunge de fapt cam în fiecare capitol la teritoriul românesc – fie el încărcat cu sensurile istorice moderne sau antice. Există, la mijlocul cărții, un capitol mic, dar dens și, mai ales, foarte inspirat care antologhează ceea ce scriitorul rus numește ”Sensurile Dunării”. Între acestea, fluviul ca:
- sursă a vieții / caracter feminin / maternitate profundă
- metoforă concretă a trecerii timpului
- paradigmă a iubirii
- torent de ură
- oglinda apei ca reflexie
- fluviul ca abis
- ca depozit de obiecte pierdute
- ca altar și ca entitate căreia i se aduceau jertfe
- ca mijloc punitiv
- ca voce umană (prin similiaritățile care țin de ideea de ”murmur”)
- ca obiect sacru
- ca scop
- ca univers
Ei bine, tot aici, în acest capitol, este discutată și, probabil, cea mai cunoscută compoziție muzicală românească din lume (aprecierea îi apaține lui Andrei Șarîi) – anume, Valurile Dunării, piesă compusă de Iosif Ivanovici, în 1880, într-o garnizoară militară de provincie.
Aceasta, adică:
Ei bine, tocmai detaliile de adîncime care țin de originile compozitorului ilustrează, cum nu se poate mai potrivit, faptul că ”Dunării îi este proprie ambiguitatea”. ”Valurile Dunării”, menționează Șarîi, ”este probabil compoziția muzicală românească cea mai cunoscută în lume, însă a fost compusă de un sîrb, iar rușii, americanii, coreenii și israelienii o consideră a lor.” Piesa, cel mai probabil, compusă pe cînd Iosif Ivanovici se afla la Galați este dedicată, cu galanterie, soției unui editor muzical din București, Emma Gebauer. Iar povestea în timp a acestui vals – rezumat în paginile de mijloc ale acestei cărți este absolut fabuloasă.
”Am de toate în adîncuri! / Toate tabelele cronologice ale istoriei / Cei înecați țin încătușate atîtea națiuni. / Am aici aripi tăiate de mult, / Aici sunt și cei ce s-au înecat seara.” Versurile acestea îi aparțin lui Endre Ady și ele fac parte dintr-un poem scris în 1915 care se cheamă ”Mărturia Dunării”.
Ele stau la începutul acestei cărți, în mod absolut inspirat, ca o punere în abis pentru ceea ce reprezintă acestă splendidă monografie.
