Romanitatea zidului american

Din câte se vede tot mai limpede, asistăm tocmai prin voința relevantă a electoratului din țări cu pondere, la apusul ordinarei prefăcătorii politice purtând pomposul nume de…  corectitudine.  Sau, oricum, la încercarea democratică de a o înfrâna (adică la înlocuirea sau măcar temperarea stării de…  desfrânare programatică).

După experiența din cel mai democratic stat al lumii, după cea insulară din Europa, o anume propagandă  continuă să dea semne de rabie, ceea ce numai democrație nu poate fi. Ca norocul, personajele cele mai contestate de  amintita mișcare regizată, sunt conducătorii primelor două state ca potență, ceea ce înseamnă că totuși caravana își urmează calea, în ciuda lătrăturilor canine pe diverse tonalități și sponsorizări. Ar fi și culmea prostiei să renunți la puterea obținută democratic, pentru a face jocul dubios al celor din umbră. Subliniam, nu o dată, că, din motive  pe care nu le reiau aici, statul transatlantic care a dat omenirii  o Declarație de independență cu valențe universale, este indubitabil urmașul de iure (va fi și de facto) al Imperiului Roman. Iar cel mai nou președinte american o dovedește, cu sau fără voie. Printre intențiile sale care au isterizat lumea, mai mult decât gardul pe care l-a ridicat vecina noastră (și care își dovedește eficiența), se remarcă (de fapt toate sunt contestate la nivel planetar…  aproape) cea referitoare la ridicarea unui temeinic (la propriu, adică având o temelie de câțiva metri) zid la (probabil, voit până acum) fragila graniță cu Mexicul. Scopul este declarat acela de a obține un control clar al imigrației. Nu numai că declarațiile de tipul „e fără precedent” dovedesc prostie, dar intenția prezidențială americană  probează… continuitatea înțeleptei, pragmaticei și civilizatoarei politici imperiale romane.

bizar

Între 122 și 128, împăratul Hadrianus a urmărit, inclusiv la fața locului, ridicarea zidului din Britannia, menit să stopeze imigrația ilegală a barbarilor din nord. E greu de imaginat că zidul roman imperial ar fi fost ineficient, de vreme ce a fost părăsit abia după patru secole de monitorizare a graniței Imperiului. Pentru a augmenta eficiența întreprinderii lui Hadrianus, împăratul Antoninus, ridică încă un zid antiimigrație, între 142 și 144. De precizat: rolul acestor ziduri (ca și al viitorului zid american) nu era eminamente militar. Nici vorbă. După cum demonstrează istoricii englezi ai secolului XX, barbarii nu voiau să intre în Imperiu pentru a distruge Roma și ceea ce reprezenta ea, ci pentru a trăi mai bine, fără a-și schimba însă năravurile, fără  ideea de obligații civice și impozite plătite fiscului roman; deci nu s-ar putea spune că doreau  neapărat binele  Imperiului, după cum nici imigranții ilegali din Mexic și traficanții de droguri nu vor să distrugă SUA, dar nici bine nu-i fac.

Mai mult chiar, istoriografia engleză contemporană merge până acolo – și bine face – încât recunoaște că marii „eroi” barbari, indiferent de sex, nu numai că nu și-au eliberat triburile, ci, mai curând, le-au dus la moarte, în loc să accepte binefacerile civilizării romane; în fapt, își doreau comoditățile civilizației, dar fără… civilizare, ceea ce, până la urmă e o aberație. Pentru oxfordianul  Bryan Ward-Perkins, spre pildă, probabil brexitan la ora actuală, există o similitudine perfectă între Roma victorioasă și ideea de civilizație în general, fapt pentru care aceeași sinonimie chiar e valabilă și în sens invers, de unde titlul excelentului său volum Căderea Romei și sfârșitul civilizației.

Dar zidul, ca și limes al civilizației conștiente de cât poate prelua și cât nu, rămâne marea și nu singura realizare a geniului Romei. Și încă una absolut conștientă, bine premeditată încă din perioada de formare. Că ordinea înseamnă putere  în perspectivă, o vedem deja în alegerea și delimitarea cu ziduri a Palatinului tocmai pentru forma sa rectangulară, de unde și Urbs quadrata; căci nu poți conduce decât dintr-un loc bine conturat, hotărât, cum ar spune C. Noica. Nu putem totuși să nu amintim și de Marele zid chinezesc, având însă eminamente conotații strategice, militare, dacă, în oarecare măsură, și izolaționiste până la un punct.

Un caz aparte îl reprezintă zidul Berlinului, care, în fapt, nici civilizațional nu era, nici strategic, nici izolaționist, ci pur… jegos politic, consecință a unui învingător multiplu. E încă o dovadă că victoria trebuie să o obțină unul singur  care să ia totul și nu să împartă cu așa-zișii aliați. Și totuși, se recunoaște la ora actuală, că (s-)a stopat o anumită migrație, ilegală, oricum am privi lucrurile, dintre 1949 și 1962 (cam 2,5 milioane de persoane), față de perioada 1962-1989 (cam 5 mii). Cu realism, ușor cinic poate, trebuie spus că „săritura” neautorizată și nesportivă  peste zid echivala în fapt cu încălcarea unui hotar de stat. Nu e vorba de aprobări sau dezaprobări, mai mult sau mai puțin civile,  de care nu-i pasă nimănui, ci de înțelegerea istoriei. Ce ar fi să ne revoltăm , măcar retroactiv, împotriva valului lui Traian? Menționez că în 1986, aflat la Congresul clasicist Eirene,  am asistat întâmplător la parada militară organizată la aniversarea a 25 de ani  a zidului Berlinului; am remarcat că (est)berlinezii  aplaudau aproape la fel de frenetic (totuși, mai ordonat, nemțește adică) precum bucureștenii în aceeași perioadă.

De menționat, de asemenea, fie și doar pentru similitudinea datelor tehnice (înălțime, adâncime, grosime, plăci din beton armat, etc.) , impunătorul zid din Israel, dar nu al Plângerii, ci cel despărțitor, cu rol antiterorist și, cu totul parțial, antiimigrație clandestină, de vreme ce, aceia care se legitimează, pot trece în Țara Sfântă, pentru a desfășura o activitate laborioasă onestă. De subliniat în acest caz că isteria din media lipsește în general, putând genera interogația „cum și de ce?”, inutilă.

Revenind la intenția prezidențială americană, absolut explicabilă și argumentabilă la nivelul marii istorii civilizaționale romane, să mai adăugăm că un asemenea zid nu izolează, ci desparte o civilizație avansată, de una aflată în stadiul interogativ. E o clarificare prin aplicarea conceptului juridic roman paries communis (zid mijlociu, comun), căci ceea ce desparte unește.  Controlat însă, cum e firesc. Și, ca să închei savant, că așa dă bine în astfel de subiecte (aparent) sensibile și totuși concrete, beton la propriu în acest caz,  dar și pentru că, de când e lumea istorie, civilizatorul conduce prin putere, apoi prin literatură și alte forme ale ficțiunii ideale, să amintesc și de primul zid roman, al lui Servius, apreciat de germanul (unul mai bun nu avem)  Theodor Mommsen ca fiind temelia unui mare oraș unitar ajuns astfel la capacitatea de a pretinde și de a domina. Pornind de la un zid, Roma, a adus supremația nu numai asupra Greciei divizate, dar asupra întregii lumi cunoscute. Altminteri, ce ne-ar uni astăzi?

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *