Mariana Neţ, distinsã lingvistã şi semioticianã, a publicat o carte remarcabilã, intitulatã “Once upon Two Cities. A Parallel between New York City and Bucharest by 1900”, la prestigioasa editurã americanã Common Ground, în colecţia “New Directions in the Humanities”, în 2016. Cum volumul a apãrut în strãinãtate, având un circuit restrâns în ţarã, am dorit sã îl fac cunoscut cititorilor noştri, luându-i autoarei un interviu mai amplu.
1. Cum ţi-a venit ideea unei cãrţi despre New York şi Bucureşti, în care aşa cum spui, compari un elefant cu un şoarece?
Într-adevăr, la prima vedere, așa par să stea lucrurile. Și chiar așa stau, din punctul de vedere al suprafeței celor două orașe, al numărului de locuitori, al anvergurii de care New Yorkul se bucura încă de la 1900 și chiar dinainte, al faptului că New Yorkul era portul cel mai important din emisfera nordică și deci o metropolă comercială…. Și totuși, dacă ne gîndim bine, asemănările dintre cele două orașe sunt surprinzătoare. Nu trebuie să uităm că, începînd de la jumătatea secolului 19 și chiar puțin mai înainte, orașul a fost reinventat: s-a introdus transportul în comun intravilan, străzile au fost canalizate și, ulterior, asfaltate, s-au construit trotuare, în case a început introducerea apei curente, s-a dezvoltat iluminatul public (spre sfîrșitul secolului, gazul aerian a fost înlocuit cu iluminatul electric), au fost inventate telefonul, fonograful, cinematograful… Toate aceste facilități – desigur, în proporții variabile – existau la București, așa cum existau la New York. Atunci cînd vorbim despre un oraș european sau american de la 1900, vorbim, de fapt, despre toate orașele, pentru că peste tot se întîmplau aceleași lucruri din punctul de vedere al (re)urbanizării. Această (re)urbanizare, reinventare a orașului modern, petrecută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost, de fapt, șansa Bucureștiului (pînă atunci, numai cu puțin mai mult decît un burg medieval), iar orașul a folosit-o din plin, reducînd mult din decalajele față de orașele occidentale. Dar mai este un aspect la fel de important, cred: În vremea aceea, și New Yorkul și Bucureștiul au cunoscut – din nou, mereu, păstrînd proporțiile – un import masiv de populație. În cazul metropolei americane, e vorba de valurile uriașe de imigranți veniți de peste ocean, care au furnizat forța de muncă necesară dezvoltării infrastructurii, fabricilor etc. La București, e vorba, mai întîi, de o populație pînă atunci rurală, venită să se stabilească în capitală, iar în al doilea rînd, de specialiștii străini veniți pentru a contribui la dezvoltarea orașului, a țării, specialiști care apoi s-au stabilit în capitala României și au „întărit” clasa de mijloc. Sigur că apar diferențe importante de nuanță, atunci cînd vorbim despre acest fenomen al „importului” de populație în cele două orașe – și mă refer la ele în lucrare. Dar, în linii mari, e vorba de același lucru: de o populație „străină” care trebuia integrată, aclimatizată. Astfel încît, din toate aceste cauze, ambele orașe și-au schimbat înfățișarea și identitatea.
2. Pentru tine, intervalul, cuprins între a doua jumãtate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, este doar un punct de referinţã pentru afirmarea celor douã oraşe sau un timp al nostalgiei?
Cred că este și una și alta. Nu are cum să nu fie un punct (sau mai exact, o epocă) de referință pentru construirea și afirmarea identității celor două orașe, pentru că, așa cum spuneam, atunci au fost introduse majoritatea facilităților urbane și a mijloacelor de comunicare cunoscute astăzi, atunci au fost adoptate stiluri de viață care aveau să caracterizeze cele două orașe pentru cel puțin încă un secol și, în mare parte, le mai caracterizează și astăzi; în plus, identitatea celor două orașe capătă, în această perioadă o înfățișare clar definibilă, proprie fiecărui oraș: la sfîrșitul secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului al XX-lea, la New York încep să se construiască zgîrie-norii, care vor deveni un fel de emblemã neoficială a metropolei americane, a continentului nord-american și a modernității, în general, iar la București se construiesc toate clădirile publice emblematice pentru capitala României: în primul rind, Ateneul, apoi Palatul Regal, CEC-ul, Palatul Poștelor, Cercul Militar, Banca Națională, Palatul de Justiție, Gara de Nord etc. Pentru New York, ultimele decenii ale secolului al XIX-lea constituie o epocă de referință și pentru că atunci au venit cele mai masive valuri de imigranți (în primul rind, din Europa, dar și din China), iar Bucureștiul – România, în general – își alinia majoritatea instituțiilor cu cele din occidentul Europei… Și da, această epocă este, pentru mine, și un timp al nostalgiei, pentru că în acel București efevescent, în care se construia și se moderniza la tot pasul mi-ar fi plăcut să trăiesc.
3. Fotografiile, pe care le comentezi, par secvenţe desprinse dintr-o piesã de teatru. Ce te face sã adopţi o asemenea perspectivã?
Nu e perspective mea; e a fotografilor. Sau poate, da, este perspectiva mea, în sensul că, din sutele de imagini pe care le-am studiat, le-am ales pe acelea care au un marcat caracter teatral sau cinematografic. De ce am făcut-o ? Pentru că eu mi-am propus, în această carte, să mă ocup de viața celor două orașe. Stilurile de viață se pot vedea mai ales în mișcare. Dar mai e ceva. Imaginea orașelor se schimba cu rapiditate, ca într-o piesă de teatru sau ca într-un film. Iar fotografii nu puteau să nu țină seama de asta. De altfel, fotografii erau artiști (chiar dacă nu se intitulau „artiști”). Deci căutau unghiurile cele mai potrivite, calculau distanțele cele mai adecvate, „construiau” un cadru pentru fiecare imagine, Încă și mai important, orașele înseși aveau un caracter „cinematografic” – la New York, toată lumea se grăbea, traficul, în unele imagini pare aproape halucinant, în timp ce Bucureștiul pare, în aceste fotografii – și probabil că și era – un oraș echilibrat, clasicizant (ca stilul arhitectonic al principalelor sale monumente publice) și „teatral”, pentru că oamenii flanau pe străzi și priveau cu atenție în jur; priveau și se lăsau priviți; erau „privitori ca la teatru”. Nu am putut analiza în detaliu, în cartea mea, toate tipurile de documente (memorii, jurnale, note de călătorie etc.) pe care le-am avut în vedere, dar pot să te asigur că această impresie de „teatralitate”, de „cinema” se desprinde din toate aceste documente care îmbină rigoarea percepției cu subiectivitatea trăirii. De fapt, pentru că a venit vorba despre asta, cam aici se situează și analiza pe care o fac eu celor două orașe: între observația obiectivă (a locuitorilor orașelor, nu a mea) și percepția lor subiectivă, reacția la ceea ce se vedea, la ceea ce-i înconjura. Și e posibl să mai fie ceva: probabil că empatia mea cu cele două orașe mă făcea, neprogramat, să vreau să „intru” în imagini, să devin „personaj” în acel timp și în acele spații.
4. Cum pui în scenã specificitãţile unor oraşe atât de diferite, cu ajutorul celor 4 simţuri? De ce ai exclus din analiza ta simţul tactil?
Am exclus simțul tactil, pentru că, în ambele orașe, era o societate de tip „victorian”, adică foarte reținută și „pudică”. În viața publică și semi-privată (singurele la care mă refer în studiul meu), contactul fizic era evitat, se reducea la o strîngere de mînă sau la sărutatul unei mîini. Cît despre organizarea cărții în jurul celorlalte patru simțuri, a venit oarecum de la sine. Am constatat că, la 1865/66, cînd începe povestea mea, în ambele orașe statuile erau aproape inexistente, dar pînă la 1914, cînd se termină povestea, apăruseră deja o mulțime. Iar statuile se adresează, în primul rând văzului. Tot la văz se referă ghidurile de călătorie și cărțile poștale ilustrate – texte apărute în acest interval și dedicate mai ales clasei de mijloc. Pentru că, de fapt, clasa de mijloc este aceea care m-a interesat în mod special. Am constatat că aproape niciun studiu legat de acea perioadă nu se referă la ea; toate vorbesc fie de elitele aristocratice sau financiare, fie de „mahala” – sunt categorii sociale mult mai spectaculase. Eu am vrut să vorbesc despre clasa de mijloc. Indirect, adică analizînd textele care-i sunt destinate. Aici intră, între altele, cărțile de bucate – adresate gustului – și codurile manierelor elegante – care includ, dintre simțuri, mirosul și, în mai mică măsură, cum spuneam, pipăitul. Dar nu puteam să nu mă refer și la muzica și zgomotele din cele două orașe – deci la auz. Am vorbit deci despre toate felurile de muzică interpretată în fiecare dintre cele două orașe, dar am pus accent pe muzica „ușoară” americană (mai ales aceea din spectacolele de vaudeville) și pe „romanțele” care se ascultau în Bucureștiul clasei de mijloc. Și așa s-a făcut că cea mai mare parte a cărții s-a structurat în jurul celor patru (sau cinci) simțuri.
5. Cum se reflectã afinitãţile şi diferenţele de mentalitate dintre New York şi Bucureşti în ghidurile de cãlãtorie?
În ghidurile de călătorie, și New Yorkul și Bucureștiul apar ca orașe cosmopolite, aflate în plină dezvoltare, în care progresul era un fenomen cotidian. New Yorkul este comparat explicit cu Londra și Parisul, în timp ce Bucureștiul este arătat ca oscilînd între statutul de oraș aflat „la porțile Orientului” și acela de „mic Paris”. Pentru diferențele de mentalitate dintre cele două orașe este important faptul că cele două clișee aplicate metropolei americane au fost puse în circulație chiar de newyorkezi, în timp ce bucureștenii și-au însușit clișeele venite „dinafară”, puse în circulație de vizitatorii străini. Se pare că românii au așteptat întotdeauna aprobarea „străinilor” pentru a-și aprecia valorile proprii.
6. Ce reprezenta Parisul pentru cele douã oraşe în procesul constituirii lor ca entitãţi de sine stãtãtoare?
Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, dar mai ales în a doua jumătate a acestuia, Parisul a reprezentat modelul absolut pentru toate orașele de oarecare importanță din Europa și din cele două Americi. În secolul 19, Parisul era (considerat) orașul cel mai dezvoltat. Era „promovat” în literatură, în impresii de călătorie, peste tot și prin toate mediile posibile. Era sinonim cu studiile „înalte” și serioase, dar și cu arta și mai ales cu „distracția”. Oricine își putea permite, mergea, măcar o dată în viață, la Paris. Și toți voiau ca propriile lor orașe să semene cu Parisul. Așa încît „orașul-lumină” a constituit un ingredient important în construirea identității moderne a New Yorkului și a Bucureștiului: locuitorii cu dare de mînă se îmbrăcau „ca la Paris” (chiar dacă nu întotdeauna de la Paris), își mobilau interioarele „ca la Paris”, citeau, ca Zița, Dramele Parisului (existau și la New York Zițe, proporțional chiar mai multe decît la București), edilii construiau clădiri de interes public în stil ecclectic francez (sînt – sau au fost, înainte de a fi demolate – destule și la New York), la multe restaurante se mîncau mîncăruri franțuzești, era tradusă masiv literatura franceză ș.a.m.d. Dar, dincolo de toate acestea, fiecare oraș – nu numai New Yorkul și Bucureștiul – își construia volens-nolens o identitate proprie. Spun volens-nolens pentru că, în secolul 19, problema identității nu se punea cu atîta tărie ca astăzi, oricum, nu se punea în termenii de azi. Dar modernitatea pariziană „importată” se grefa pe condițiile specifice – geografice, istorice, economice, mentalitare – ale fiecărui oraș în parte și astfel fiecare oraș avea propriul specific.
7. Ce ne povestesc statuile din New York şi din Bucureşti despre mentalul colectiv al timpului?
Statuile dintr-un oraș sunt, prin definiție, o mărturie a prețuirii de care se bucură personalitățile care au jucat un rol în istoria acelui oraș, a acelei țări. Avem destule exemple de asemenea statui în ambele orașe. Avem și exemple de statui ridicate prin subscripție publicã, ceea ce dovedește implicarea cetățenilor în propria istorie. Avem însă și situații specifice fiecărui oraș, care vorbesc despre diferențele dintre mentalul colectiv al newyorkezilor și al bucureștenilor. Voi aminti aici numai cîte un singur asemenea exemplu. A existat cel puțin un caz în care newyorkezii au imortalizat într-o statuie o personalitate încă în viață (Samuel Morse, a cărui statuie a fost dezvelită cu un an înaintea morții celui reprezentat). Asta spune ceva, adică spune multe despre graba caracteristică americanilor, despre dorința lor de a o lua înaintea timpului, despre nerăbdarea lor creatoare. Și la București întîlnim un fenomen interesant, dar cu semnificație diferită. În epoca de care mă ocup, în oraș au fost dezvelite destul de puține statui ale unor personalități istorice din trecut (Mihai Viteazul, Mihai Cantacuzino, Domnița Bălașa…). Cele mai multe statui reprezintă personalități decedate de foarte puțină vreme – de regulă, numai cîțiva ani (Pache Protopopescu, Lascăr Catargi, Alexandru Lahovari, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu…). E ca și cum cei imortalizați au trecut din viață direct pe soclu. Cred că acest fenomen vorbește nu numai despre dorința bucureștenilor de a-și omagia contemporanii, ci și despre nevoia lor de a-și crea un trecut recent care să amintească nu de dominația otomană sau de epoca fanariotă, ci de o modernitate europeană. În opinia mea, asta e o dovadă concludentă că dorința de europenizare, de occidentalizare a a bucureștenilor – a românilor, în general – a existat într-adevăr.
8. Cum e reprezentat dialogul metropolei americane cu arhitectura europeanã în cãrţile poştale vechi?
În primele cărți poștale newyorkeze, deci pe la 1890, New Yorkul arată ca o metropolă „europeană”, care se dezvoltă pe orizontală, iar cele mai înalte elemente de arhitectură sînt turlele bisericilor. Apoi încep să apară zgîrie-norii și constatăm că aceștia nu au fost deloc iubiți și acceptați de la început. Imaginile reproduse pe cărțile poștale ilustrate ni-i arată singuratici și „stingheri”, nelalocul lor într-un peisaj urban care continua să fie perceput pe orizontală. Un alt „detaliu” important este că, în mentalul colectiv, bisericile în stil neogotic – multă vreme simboluri ale orașului – continuau să fie considerate cele mai înalte clădiri din urbe, deși, în realitatea obiectivă, lucrurile stăteau cu totul altfel. Înainte de a-și construi o identitate nouă, tipic americană, newyorkezii au fost foarte atașați de cea „europeană”. E unul dintre lucrurile importante, cred, pe care le aflăm din studiul cărților poștale ilustrate, dar și al altor documente.
9. Cum ne apare Bucureştiul în ilustratele de la începutul secolului al XX-lea?
Bucureștiul apare în diverse feluri, pentru că am analizat multe categorii de cărți poștale ilustrate. Apare ca un oraș elegant, cu clădiri monumentale, impozante, grațioase, care însă, chiar pe străzile centrale nu „se jenau” să stea aături de clădiri mai modeste, cu un singur nivel, maximum două. Imaginile sunt, în toate cazurile, veridice, nu trucate. Bucureștenii de atunci, spre deosebire de cei de astăzi, nu aveau prea multe complexe de inferioritate. Iar atmosfera generală era de toleranță, de „live and let live”. În majoritatea imaginilor apare cîte un tramvai – fie cu cai, fie electric, după epocă și loc – ceea ce, din nou, era perfect caracteristic. În capitala României, mersul cu tramvaiul era un stil de viață: numărul pasagerilor pe zi era întrecut, dintre orașele europene, numai de cel de la Paris, Bordeaux și Amsterdam. Dacă privim atent imaginile, mai constatăm că oamenii aveau timp și flanau. Adesea îi vedem plimbîndu-se sau, pur și simplu, masați pe trotuare, privind orașul și pe ceilalți trecători. Această constatare se referă mai ales la bucureștenii din clasa de mijloc sau din clasa mai săracă. Pentru că, repet, vederile arată aspecte multiple și oameni din toate stările. Și încă ceva, care mi se pare important: fotografii surprind schimbarea, arată cum modernizarea începea să pătrundă și în cartierele mai modeste, arată înfățișarea orașului în diverse anotimpuri și în diferite momente ale zilei…
10. Ai putea sintetiza în câteva fraze concluziile tale referitoare la muzica şi zgomotele de pe vremuri ale acestor douã oraşe?
Cele două orașe și-au creat principalele instituții muzicale: filarmonica, opera, conservatorul și și-au cosntruit sălile emblematice în care se asculta muzica clasică (Ateneul, Carnegie Hall) cam în același timp. Și tipurile de muzică pe care le ascultau locuitorii orașelor erau cam aceleași. Compozitori și interpreți importanți au inclus, în momente diferite, ambele orașe în turneele lor. Din punct de vedere muzical, Bucureștiul era, în vremea aceea, compatibil cu marile metropole – în speță, cu New Yorkul. În ceea ce privește zgomotele însă, capitala României se dovedea a fi un oraș încă patriarhal, în multe privințe. Ca să mă rezum la un singur exemplu, se auzeau foarte puține claxoane, dar aproape fiecare casă avea curte, iar din curți se auzea lătrat de cîini.
11. În ce mãsurã se poate deduce identitatea urbanã a unei naţii din studiul cãrţilor ei de bucate?
În mediul urban, mîncarea e mai rafinată și mai cosmopolită, mai supusă diverselor influențe, mai diversificată decît în cel rural. Se găsesc sau se pot procura mai ușor ingrediente de tot felul. De asemenea, la oraș – într-un oraș modern, mai ales – oamenii sunt mai dornici să încerce feluri de mîncare noi, moduri de preparare inedite. Identitatea urbană mai înseamnă acceptarea Celuilalt, deci adoptarea, măcar în teorie, a unor bucătării „străine”. Identitatea urbană înseamnă, între altele, și încercarea de a-ți depăși propriul statut. Dar acceptarea diversității implică și posibilitatea de a exista cărți de bucate potrivite pentru toate gusturile, toate stările și toate buzunarele. Deci existența nu numai a unor cărți de bucate cu feluri cosmopolite și sofisticate, ci și a unora care recomandă mîncare tradițională. Din toate aceste puncte de vedere, „peisajul” cărților de bucate care circulau în cele două orașe la 1900 este foarte asemănător: identitatea urbană a locuitorilor lor este bine conturată.
12. Cum devin restaurantele, terasele şi grãdinile rampe de lansare ale discursului gastronomic?
Restaurantele, grădinile și terasele sunt locuri publice în care se mănîncă și se petrece. Sunt, între altele, „scena” pe care evoluează discursul gastronomic. E mult mai ușor de reconstituit ce se mînca într-un restaurant decît ce se mînca acasă. Constatăm că, în ambele orașe, existau restaurante de tot felul: de la cele mai rafinate (Delmonico’s, Capșa…) pînă la birtul din colțul străzii. Existau grădini de vară cu program artistic, terase unde puteai bea bere și mînca ceva frugal, dar și restaurante sau cofetării cu specific etnic. Și, în ambele orașe, se publicau, în vremea aceea, rețete specifice, inventate de chef-ii anumitor localuri.
13. Ce legãturã faci între mirosurile, parfumurile şi miresmele oraşelor şi codul bunelor maniere?
Legătura mi se pare evidentă: cu cît salubrizarea unui oraș e mai bună, cu atît acel oraș e mai civilizat. Observația se aplică și cînd e vorba de florile care parfumează aerul, de săpunurile și parfumurile folosite de locuitori. Pentru ca un oraș/o comunitate să fie civilizat(ă) e nevoie de mai mult decît să-și însușească și să aplice codurile bunelor manière. Și invers, dacă în aer plutesc miasme, dacă pe străzi e multă murdărie, asta înseamnă că locuitorii orașului (nu numai edilii care-i reprezintă) sunt lipsiți de „maniere”, chair dacă aplică regulile din codurile de comportament. Iar gradul de civilizație al unei localități este un indice important pentru identitatea urbană a locuitorilor.
14. Cum schimbã ceasornicele publice stilul de viaţã al locuitorilor cetãţii?
Ceasornicele publice – au fost vreo zece instalate pe clădirile unor instituții bucureștene în epoca la care mă refer – aveau, desigur, mai întîi de toate, un rol ornamental. Erau însă menite și să le amintească locuitorilor importanța punctualității – adesea, neglijată, după cum se știe în spațiile cu infleunțe latine și mediteraneene. S-ar părea că orologiile publice au fost eficiente la vremea aceea, dacă ne gîndim la dezvoltarea fără precedent a urbei și a țării. Oricum, acest capitolaș despre ceasurile publice din București este mai mult o „glumă” de final, așa cum este și acela – simetric, în lucrare – dedicat automobilului de pe străzile newyorkeze.
15. Sper cã incitantul tãu studiu, primul de acest fel, a stârnit atât interesul Institutului Cultural Român, al Muzeului de Istorie al oraşului Bucureşti cât şi al Ambasadei Americane de la noi. Ţi s-au propus în acest sens mai multe lansãri ale cãrţii în spaţiile respective?
Nu, îmi pare rău că trebuie s-o spun, cartea mea n-a stîrnit decît interesul unor specialiști și oameni de cultură izoați. Am donat cîte un exemplar din lucrare Muzeului de Istorie al orașului București și Muzeului Național de Istorie (pentru dreptul de reproducere a unor imagini pe care le dețin aceste muzee), dar nu am nici măcar vreo confirmare că aceste exemplare au ajuns la destinatari (directorii celor două muzee). Am solicitat sprijinul Ambasadei SUA (mai exact al atașatului cultural) pentru a achiziționa dreptul de a reproduce imaginile americane, dar mi s-a transmis că proiectul nu e de interes pentru ei. Cît despre Institutul Cultural Român, e mai bine să nu mai vorbim, mai ales în aceste condiții tulburi pentru această instituție… Oricum, nici vorbă să mi se propună vreo lansare undeva.
16. Cum a fost primitã cartea ta în mass-media?
Au apărut cîteva recenzii foarte bune (spun „foarte bune” nu pentru că mă laudă, ci pentru că se vede că autorii au înțeles despre ce e vorba) în România literară, în Apostrof-ul clujean, în European Journal of American Studies. Se află sub tipar, din cîte știu, o recenzie în Revista de Studii Sud-Est Europene. Un coleg italian m-a anunțat (ce-i drept, cam de multă vreme) că va scrie o recenzie pentru Semiotica. A fost și o mică „pastilă” despre cartea mea la Radio România Internațional, emisiunea în limba română… Din cîte știu, cam asta e tot.
În opinia mea, volumul Marianei Neţ se remarcã atât prin originalitatea abordãrii, cât şi prin stilul elegant, captivant şi documentat al expunerii comparative, constituind o excelentã mostrã de rafinament cultural şi de autentic patriotism.
Foarte lăudabilă aceasta greu de imaginat întreprindere a Marianei Net! Un cercetător dedicat, curajos, meticulos! Care știe sa scoată documente la lumină! Si să vadă asemănări acolo unde nu vede nimeni. Felicitări!