Mulţi ani mai târziu, în timp ce scriam despre bunicul meu Jerónimo şi bunica mea Josefa (am uitat să adaug că, după spusele celor care o cunoscuseră de când era fată, ea fusese de o fru¬museţe neobişnuită), mi am dat seama că i trans¬formam pe oamenii de rând, aşa cum fuseseră ei, în personaje literare şi că acesta era probabil un mod de a nu i uita, desenându le şi redese¬nându le chipurile cu creionul mereu schimbător al amintirilor, colorând şi luminând monotonia unui cotidian tern şi fără orizonturi, ca şi cum cineva ar retrasa, pe deasupra hărţii capricioase a memoriei, irealitatea supranaturală a ţării în care s a hotărât să trăiască.
În acelaşi spirit, la un moment dat, după ce evocasem figura enig¬matică a unui anumit străbunic berber, descriam mai mult sau mai puţin cu aceste cuvinte o foto¬grafie veche (în prezent de vreo optzeci de ani) în care apar părinţii mei : „Stau amândoi în picioare, frumoşi şi tineri, cu faţa la fotograf, având pe chip o expresie de gravitate solemnă, poate teamă în faţa aparatului, de clipa în care obiectivul o să fixeze, şi unuia şi celuilalt, ima¬ginea pe care nu o vor mai avea niciodată, pen¬tru că ziua următoare va fi implacabil o altă zi… Mama îşi sprijină cotul drept pe un piedestal şi ţine în mâna stângă, lăsată pe lângă corp, o floare. Tata are braţul petrecut pe după umerii mamei şi mâna lui apare pe umărul ei ca o aripă. Stau amândoi stingheri pe un covor cu model floral. Pânza folosită drept fundal înfăţişează modele de stil neoclasic difuze şi incongruente“. Şi înche¬iam : „Trebuia să vină o zi în care să povestesc toate acestea. Nici unul din lucrurile acestea nu are importanţă pentru altcineva, în afară de mine. Un bunic berber, venit din nordul Africii, celălalt bunic păstor de porci, o bunică extraor¬dinar de frumoasă, nişte părinţi sobri şi minunaţi, o floare într o fotografie – ce altă genealogie m ar putea interesa ? De ce arbore mai frumos m aş putea sprijini ?“.
