Lepră. Joi, 20 octombrie 2016, ora 20. Mă aflu în magnificul amfiteatru al Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii Tehnologice din Pereira. Am ascultat discursul Ambasadorului României în Columbia, E.S. domnul Radu Sârbu, discursul Rectorului UTP, domnul Luis Fernando Gaviria Trujillo, precum şi prezentarea făcută de profesorul Carlos Eduardo Maldonado cărţii mele de curînd traduse în spaniolă cu titlul Influencias culturales francesas y alemanas en la obra de Cioran. Am văzut si lacrimile de emoţie ale traducătoarei, profesoara Liliana Herrera, care a primit o diplomă din partea Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti pentru servicii deosebite aduse culturii române. Au urmat apoi cîteva splendide bolerouri cîntate de Beatriz Calle. Sînt foarte obosit, am participat deja la o emisiune la radio, am ţinut o conferinţă şi am avut mai multe întîlniri oficiale, dar ştiu că programul meu e departe de a fi încheiat. Primesc cu un anumit scepticism vestea că Decanul Facultăţii de Arte va interpreta la pian suita Dansuri populare româneşti a lui Bartók plus Intermezzo nr.1 de Luis Antonio Calvo, un compozitor columbian despre care nu ştiu nimic. Drumul spre Columbia a durat 30 de ore, am făcut trei escale, iar zborul principal, de la Frankfurt la Bogota, a însemnat 12 ore de stat într-o poziţie profund inconfortabilă, alături de doi indigeni columbieni care nu se sfiau să ceară iarăşi şi iarăşi noi doze de bere, sforăind straşnic după ce îşi primeau porţia de alcool. Am dormit doar trei ore şi jumătate în ultimele 48 de ore, nimic nu mi se mai pare demn de interes, nimic nu îmi mai atrage cu adevărat atenţia. Sînt impresionat de căldura gazdelor mele, sînt onorat de atenţia cu care mă înconjoară, sînt măgulit de remarcabila punere în scenă pe care au gîndit-o pentru a sărbători venirea mea la Pereira, însă simt că trupul nu mă mai ascultă, că risc să mă prăbuşesc din pricina oboselii. Ascult cu ultimele puteri cele şase piese ale lui Bartók, în timp ce văd cu coada ochiului că părintele Crisostomo, admirabilul preot ortodox care administrează parohiile de la Pereira şi Cali, a adormit. Pianistul se opreşte cîteva clipe şi ne explică de ce a ales să cînte tocmai Bartók şi Calvo : amîndoi s-au născut în 1882 şi au murit în 1945, amîndoi au avut vieţi grele, măcinate de boală. Detaliul care îmi atrage atenţia şi mă face să îmi înving oboseala este următorul : la 34 de ani, Calvo e diagnosticat ca fiind bolnav de lepră. Îşi petrece restul vieţii, 29 de ani, în lazaretul Agua de Dios, unde compune cea mai mare parte a operei sale graţie ajutorului primit din partea călugărilor care administrează instituţia, aceştia străduindu-se să-i ofere o viaţă cît mai comodă şi obţinînd pentru el un pian donat de administraţia oraşului Bogota. Cu trei ani înainte de moarte, se căsătoreşte cu Ana Rodriguez, care, deşi nu era atinsă de lepră, locuia în lazaret, însoţindu-şi sora bolnavă. Îmi spun imediat că am de a face exact cu genul de personaj care mă fascinează, că de acum înainte Calvo va fi al meu şi îmi promit să fac cercetări despre viaţa şi opera lui, dar şi să-i ascult lucrările. Iar după ce pianistul termină Intermezzo nr.1, sînt atît de entuziasmat încît îl abordez imediat, îl felicit pentru interpretarea-i remarcabilă şi îi cer mai multe detalii despre Calvo. Aflu că Teresita Gómez, cea mai mare pianistă columbiană, care a concertat şi în România în perioada comunistă, e promotoarea cea mai entuziastă a operei lui. Carlos Alberto Ossa, soţul Lilianei Herrera, îmi promite un disc cu cîteva dintre compoziţiile lui Calvo interpretate de Teresita Gómez. În timpul cocktail-ului care urmează, deşi stau de vorbă cu o mulţime de persoane, dau autografe şi sînt rugat să accept să mă fotografiez cu diverse notabilităţi locale, mă gîndesc doar la Calvo, sînt sub vraja muziicii lui. Şi îmi amintesc brusc despre un tratament împotriva leprei folosit în secolul al XII-lea, despre care citisem într-o enciclopedie medievală : faţa leprosului era acoperită cu grăsimea obţinută în urma prăjirii unui pui ce fusese hrănit numai cu grîu fiert şi cu şerpi….
Papagali. Indignat de teoria lui Descartes despre animale ca automate, Linné scrie : “Cartesius n-a văzut maimuţe”. Pentru a-l completa, deşi viziunea lui Descartes nu e lipsită de interes pentru un amator de excentricităţi asemenea mie, ar trebui să adaug : „Cartesius n-a văzut nici papagali. Sau dacă a văzut, în mod sigur nu l-a văzut pe Roberto”.
Ajuns la Ecohotel La Casona din Pereira în 18 octombrie, cu puţin înainte de miezul nopţii, aud primele crîmpeie din legenda lui Roberto. Carlos Alberto, soţul Lilianei, îmi povesteşte că la hotel îşi face veacul un papagal renumit pentru isteţimea lui neîntrecută, capabil să rostească o grămadă de cuvinte. Îmi promite că îi va ruga pe angajaţii hotelului să mi-l arate şi mie, mai ales că în prezenţa lui nu mă paşte nici un pericol, fiindcă papagalul e încîntat de prezenţa bărbaţilor, însă le detestă pe femei, pe care, de îndată ce le vede, le atacă cu o neaşteptată violenţă. Carlos Alberto n-a putut să-mi spună care e motivul sălbaticului său misoginism. Sînt convins că dacă ar fi venit şi el la Pereira, Ferdinand Brotstadt, bunul meu prieten brazilian, s-ar fi arătat convins că aprigul papagal a fost într-o viaţă anterioară un bărbat bun ca pita lui Dumnezeu, terorizat de o nevastă cicălitoare şi de o soacră din stirpea Xantippei, ce a sfîrşit prin a-şi hăcui asupritoarele cu o macetă prost ascuţită, fiind sortit să petreacă apoi secole după secole sub forma unei zburătoare mînate de o ură cumplită împotriva femeilor….
După cîteva zile în care n-am avut timp să vorbim despre Roberto, în 21 octombrie, spre seară, Carlos Alberto mi-a dat noi informaţii despre papagalul-vedetă al oraşului Pereira. Am aflat astfel că Roberto nu e doar un mare vorbitor, ci şi un înzestrat cîntăreţ : chelnerul care i-a făcut educaţia lingvistică nu s-a oprit aici, ci l-a învăţat să şi cînte celebra colindă Los pastores a Belén… Însă întîmplarea cea mai comică în care a fost implicat Roberto a avut loc în urmă cu cîţiva ani. Atunci, o femeie care tocmai se cazase la hotel şi se îndrepta spre camera ei, s-a împiedicat în preajma piscinei din curte şi a căzut. Roberto a văzut-o şi s-a stricat de rîs. Femeia s-a ridicat furioasă, convinsă că angajaţii hotelului îşi bat joc de ea, şi a depus imediat o reclamaţie. A fost nevoie de mai multe ore pentru ca biata clientă a hotelului să fie convinsă că insolenţa nu fusese a oamenilor, ci responsabil era papagalul…
Am reuşit să-l văd pe Roberto abia în dimineaţa de 23 octombrie. Stătea pe acoperişul clădirii în care se găsea sala de mese şi îi boscorodea cu o plăcere maliţioasă pe angajaţi. Cu clienţii hotelului nu stătea de vorbă, dădea impresia că-i priveşte cu un anumit dispreţ, poate fiindcă bănuia că nu erau la curent cu isprăvile lui legendare, aşa că nu se obosea să-i impresioneze. Reprezentaţiile lui păreau să-i vizeze doar pe localnici, erau numai pentru iniţiaţi, pentru publicul lui captiv. Neofiţii nu erau băgaţi în seamă, erau socotiţi cantitate neglijabilă, sărmani turişti proşti…
Roberto a lipsit în 24 octombrie din pricina ploii, s-a pus la adăpost. În 25 octombrie, era la postul lui de observaţie, se plimba în stînga şi în dreapta pe acoperiş, cu paşi demni şi măsuraţi, de parcă ar fi vrut să parodieze prin statura-i marţială garda de onoare de la Buckingham. Din cînd în cînd, îşi rostea cu o voce ghiduşă propriul nume „Roberto”, „Roberto”. Cînd era salutat de angajaţii hotelului, care îi strigau „Hola !”, el răspundea cu o formulă originală, ceva între „Hola!” şi „Hello!”. Se amuza apoi să-şi înfăţişeze repertoriul : fluiera, rîdea, imita ţîrîitul unui telefon fix, apoi vocile subţiratice ale unor copii, apoi vocea groasă a unui bărbat de la recepţie. După ceva vreme, cînd se plictisea, începea să-şi exprime preferinţele: „Quiero cacao”, „Quiero cafe”.
L-am văzut pentru ultima oară pe Roberto în dimineaţa de 27 octombrie, cu puţin înainte de a pleca spre aeroport. Carlos Alberto venise să mă conducă şi l-am privit împreună pe Roberto care se plimba ţanţoş pe acoperiş fără să scoată vreo vorbă. Cînd i-am mărturisit că vreau să scriu cîteva rînduri despre Roberto, Carlos Alberto s-a distrat copios, apoi m-a lăsat cu gura căscată, spunîndu-mi că trebuie să ştiu că papagalul misogin nu e un bărbătuş, ci o femeiuşcă. A adăugat: „Aşa poţi să înţelegi mai bine de ce nu suportă femeile”. Din pricina uimirii, nici n-am mai apucat să protestez…
Muzică. Brian McGuinness ne povesteşte că Wittgenstein insista foarte mult în discuţiile cu prietenii asupra faptului că în casa copilăriei lui se găseau şapte piane cu coadă. Biograful crede că este, mai degrabă, o legendă, căci, în realitate, familia Wittgenstein n-ar fi avut decît trei sau patru piane. Dar tot el pomeneşte frecventele vizite ale lui Brahms în casa familiei Wittgenstein, unde era întîmpinat cu o adevărată veneraţie, precum şi angajarea Clarei Schumann ca profesoară de pian pentru mătuşile lui Ludwig.
La Pereira, în casa Lilianei Herrera şi a lui Carlos Alberto Ossa, nu se găseau şapte piane. Doar şapte chitare, un pian şi un bandoneon. Pe pereţii din camera centrală a vilei, fotografii sepia cu părinţii lui Carlos Alberto. În stînga pianului, un patefon. În dreapta pianului, o veche maşină de scris Remington, ce îmi amintea de celebra maşină de scris a lui Nietzsche, a cărei fotografie îmi fusese trimisă în urmă cu patru ani, în preajma Crăciunului, de Giuliano Campioni. Tatăl lui Carlos Alberto fusese dirijorul unui celebru cor din Pereira, iar mama lui – o cunoscută soprană. Pianul fusese cumpărat pentru Carlos Alberto cînd el împlinise 10 ani. De atunci, în jurul lui se petreceau toate evenimentele importante din viaţa familie pentru că toţi simţeau nevoia să se adune lîngă el.
Întîlnirile de la Pereira au, desigur, partea lor de conversaţie, însă aceasta e depăşită destul de rapid. Oamenii de aici cred că e mult mai important să cînţi decît să vorbeşti. Iar dacă, pe vremuri, Keyserling scria că un român din trei e un poet remarcabil, pot să spun cu mîna pe inimă că toţi columbienii pe care i-am întîlnit erau foarte înzestraţi pentru muzică. Carlos Alberto, specialist în teoriile complexităţii, doctor al Universităţii Catolice din Louvain, cînta la pian, la chitară şi la bandoneon. Liliana, profesoară de filosofie, eminentă cunoscătoare a operei lui Cioran, avea o splendidă voce gravă. Alfredo Abad Torres, un tînăr filosof, interesat mai ales de Nicolás Gómez Dávila şi de Cioran, era liderul unei trupe rock, fiind socotit cel mai bun chitarist din zonă. Manuel Horacio Vasquez, un excelent istoric, cu un doctorat la Bordeaux, cînta superbe bolerouri acompaniindu-se singur la chitară. Patrick Petit, originar din Lyon, stabilit de 12 ani în Columbia, profesor de franceză la Universitatea Tehnologică din Pereira, ne cînta tuturor şansonete – piesa de rezistenţă era Dans le port d’Amsterdam al lui Brel.
Chiar dacă toţi aceşti intelectuali remarcabili cîntau minunat, creînd o atmosferă cum nu mai întînisem în nici o altă parte a lumii, gazdele mele nu s-au mulţumit cu atît, au hotărît să-mi ofere două concerte private. Prima invitată a fost Beatriz Calle, pe care o ascultasem şi în 20 octombrie, cu ocazia lansării de carte. A cîntat pentru mine mai mult de o oră, în după-amiaza de 22 octombrie. Apoi, chiar înainte de plecare, în seara de 26 octombrie, un pianist de la Conservator şi o soprană mi-au pregătit un alt concert. De fiecare dată, am fost luat prin surprindere, totul fusese organizat în secret şi cu minuţiozitate de către Liliana şi Carlos Alberto, dornici să mă facă să înţeleg cît de importantă e muzica în Columbia. I-am întrebat care e explicaţia extraordinarului talent muzical dovedit de toţi columbienii pe care i-am întîlnit. Liliana mi-a răspuns : “Noi sîntem o cultură monolingvă, nu avem talentul vostru pentru limbi străine, aşa că ne exprimăm prin muzică”. Răspunsul mi s-a părut convingător, n-am mai adăugat nimic.
Nicolás Gómez Dávila. Născut în 18 mai 1913 la Bogotá, Nicolás Gómez Dávila ajunge la vîrsta de 6 ani la Paris împreună cu familia. Studiază la un colegiu benedictin, apoi, timp de doi ani, din pricina unei pneumonii grave, care îl ţine la pat, îşi continuă studiile acasă cu o seamă de profesori particulari. Se întoarce în Columbia la vîrsta de 23 de ani. Revine în Europa doar pentru şase luni, în 1948, alături de soţia sa, Emilia Nieto Ramos. Graţie averii familiei sale, nu e nevoit să lucreze. Aristocrat pur-sînge, rămîne toată viaţa închis în biblioteca lui de peste 30 000 de volume, citindu-şi şi recitindu-şi autorii preferaţi în original. Nu acceptă nici postul de consilier al Preşedintelui Columbiei, nici postul de ambasador la Londra. Întreaga lui operă e alcătuită din cinci cărţi şi două articole (unul de trei pagini, celălalt de optsprezece pagini). Prima carte, care conţine fragmente şi aforisme, e publicată, la insistenţele fratelui său, în 1954, pe cînd Gómez Dávila avea 41 de ani. A doua, un volum de eseuri, apare în 1959, pe cînd el avea 46 de ani. Celelalte trei cărţi, alcătuite numai din aforisme, sînt publicate la 64 de ani, la 73 de ani şi la 79 de ani. Nu e deloc preocupat de ecoul scrierilor lui. Rămîne, pînă la capăt, lucid, sarcastic, neiertătot cu gogoriţele modernităţii. Moare în 17 mai 1994, cu doar o zi înainte de a fi împlinit 81 de ani.
L-am descoperit pe Nicolás Gómez Dávila în urmă cu 10 ani, după o discuţie cu un prieten columbian, care mi-a vorbit despre acest gînditor straniu, socotindu-l apropiat de Cioran. Am ajuns să-l citesc abia în 2010, după ce Carlos Maldonado, un alt prieten columbian, mi-a trimis o splendidă ediţie care conţinea nucleul operei lui, cărţile de aforisme : Escolios a un texto implicito (2 volume), Nuevos escolios a un texto implicito (2 volume), Sucesivos escolios a un texto implicito. De atunci, m-am obişnuit ca, în apropierea Crăciunului, să recitesc ba micile texte ale lui Walter Benjamin despre copilăria-i berlineză, ba aforismele lui Gómez Dávila, transformînd aceste lecturi într-un adevărat ritual care-mi aduce o anumită seninătate. Recunosc că am acceptat invitaţia de a merge în Columbia mai ales din pricina lui Gómez Dávila. Pentru mine, Columbia e, în primul rind, ţara lui şi mai puţin ţara lui Garcia Marquez, Alvaro Mutis sau Fernando Botero. N-am uitat unul dintre aforismele sale necruţătoare : „Llamamos hoy anti-inconformismo la actitud del que comparte corajosamente opiniones mayoritarias y cumple cabalmente sus funciones fisiologicas. El anti-conformista, al defecar, se cree sobre una barricada”.
“Diavolul”. Colecţia mea de excentrici s-a îmbogăţit în Columbia cu încă un personaj, Héctor Escobar Gutiérrez. Liliana mi-a povestit despre el în timp ce ne plimbam prin cimitirul din Pereira, amintindu-şi ce scandal a avut loc la înmormîntarea lui, în urmă cu doi ani, cînd discipolii săi satanişti şi-au disputat sicriul cu prietenii lui catolici, ajungînd aproape să se încaiere pentru a şi-l adjudeca. Singura soluţie a fost desfăşurarea, în paralel, a două ceremonii funerare, una oficiată de un preot catolic, cealaltă – de doi adoratori ai lui Lucifer. Trupul lui Escobar Gutiérrez a fost incinerat.
De-a lungul zilelor petrecute cu Liliana, am aflat că Escobar Gutiérrez a fost un autodidact care n-a urmat niciodată studii universitare. Poet rafinat, lucid, orgolios, înzestrat cu un formidabil har al conversaţiei, capabil să lanseze observaţii de o ironie devastatoare ce-i dezarmau adversarii, şi-a scris cele opt volume de sonete publicate în timpul vieţii fiind obsedat de perfecţiunea formală a versurilor sale. Legenda lui a început să prindă contur încă din tinereţe, de la 26 de ani, cînd un grup de intelectuali din Pereira l-a proclamat „el papa negro”. Un an mai tîrziu, în 1968, a fondat Sanctuarul Tantric din America de Sud, un soi de templu consacrat venerării lui Satan. Din cîte am înţele din spusele Lilianei, care i-a fost o prietenă apropiată, acest joc de-a satanismul şi-a atins scopul, asigurîndu-i o mare notorietate şi aducîndu-i invitaţii în cele mai prestigioase case burgheze din Pereira, toţi notabilii din zonă dorindu-şi să se poată lăuda că l-au avut invitat la masă pe „Diavol”, aşa cum fusese supranumit Escobar Gutiérrez. În chip paradoxal pentru aşteptările noastre, el a fost invitat de Monseniorul Darío Castrillón să susţină o conferinţă despre satanism pentru preoţii catolici din departamentul Risaralda…
Graţie Lilianei, care a purtat o interesantă corespondenţă cu Cioran, Escobar Gutiérrez a ajuns să citească în franceză cîteva dintre cărţile filosofului şi i-a dedicat un poem în volumul Estetas y Heresiarcas din 1987. Şi tot graţie ei, interesul lui pentru autorul Silogismelor amărăciunii a crescut în asemenea măsură în ultima parte a vieţii încît, printre manuscrisele sale, a fost găsit un volum inedit conţinînd 90 de sonete consacrate operei lui Cioran, volum aflat acum în posesia Lilianei. Am ajuns să-l văd în penultima zi a şederii mele la Pereira : fiecare sonet e dactilografiat de Escobar Gutiérrez pe cîte o pagină separată ce poartă semnătura lui cu cerneală neagră.
Prostituate. Aveam 21 de ani cînd am fost acostat pentru prima dată de o prostituată. Era o femeie cu ochi trişti şi cu sîni nefiresc de rotunzi, asemenea unor mingi din copilăria mea. Nu i-am spus mare lucru, am îngăimat încurcat cîteva vorbe şi am trecut mai departe. Eram la Paris, pe Bulevardul Sébastopol, într-o seară de octombrie a lui 1995. Aveam să mai văd pe urmă prostituate pe rue Saint-Denis, în cîteva cartiere ale Vienei şi în apropierea gării din Napoli. Pentru mine, prostituatele deveniseră personaje de poveste, graţie istorisirilor picante ale bunicului meu despre fauna ce mişuna în vremea tinereţii lui la Crucea de Piatră, dar în egală măsură personaje ale istoriei filosofiei, graţie celor scrise despre ele de Simmel, Weininger, Walter Benjamin sau Cioran.
Cu toate că în Columbia nu există legi care să interzică practicarea prostituţiei, la Pereira n-am văzut nici o prostituată, deşi mi s-a spus că mă aflam într-o zonă vestită pentru senzualitatea femeilor sale. Liliana mi-a povestit că Pereira a devenit faimoasă în întreaga Columbie pentru moravurile uşoare atribuite femeilor de aici, iar ea era convinsă că această imagine se răspîndise cu repeziciune din pricina faptului că oraşul fusese socotit întotdeauna un bastion al cosmopolitismului şi al liberalismului, un fief al francmasonilor, spre deosebire de oraşele din jur, Manizales şi Armenia, veritabile redute ale catolicismului. Acest clişeu redutabil nu a rămas fără urmări : Carlos Alberto m-a asigurat că toate prostituatele din Columbia pretind că sînt originare din Pereira atunci cînd încearcă să-şi atragă clienţii, fiindcă asta reprezintă o garanţie a înzestrărilor speciale de care dispun pentru arta amorului, e ca o denumire de origine controlată…
Escobar. Înainte de a pleca spre Pereira, i-am rugat pe studenţii mei să-mi spună numele unei personalităţi originare din Columbia. Mă aşteptam ca toţi s-o pomenească pe Shakira şi doar cîţiva dintre ei să-şi amintească şi de Garcia Marquez. Spre uimirea mea, singurul nume care a fost rostit a fost acela al lui Pablo Escobar, celebrul traficant de droguri împuşcat în 1993, la doar o zi după ce împlinise 44 de ani. Am aflat că popularitatea vestitului bandit era datorată unui serial lansat în 2015 pe Netflix, Narcos, care reuşise să-i fascineze defintiv, ţinîndu-i cu sufletul la gură. Din cîte îmi spuneau băieţii din anul I, mari fani ai serialului, Escobar era văzut în cluburile timişorene ca un redutabil erou anti-american, iar tricourile cu chipul său deveniseră mult mai populare decît acelea cu Che Guevara.
Escobar a murit cînd eram în anul II de facultate. În 1993, nu aveam prea multe informaţii despre el, ştiam doar că era un scelerat, un tîlhar în stare de cele mai teribile bizarerii. Aşa că am fost surprins să aflu că, pentru studenţii mei, el se transformase într-un personaj legendar, într-un ocrotitor al săracilor şi bătrînilor, într-un Robin Hood latino-american. Am decis să verific cum stau lucrurile la el acasă, să observ dacă în Columbia el e socotit un ticălos sau un erou. Toţi cei pe care i-am întîlnit la Pereira mi-au vorbit în termeni elogioşi despre Escobar, considerîndu-l un geniu, un om care a dovedit în faţa lumii întregi extraordinara inteligenţă de care sînt capabili columbienii, punînd pe jar cea mai mare putere mondială graţie abilităţilor sale inegalabile de manager. Mi s-a povestit că sute de oameni vin zilnic să se roage la mormîntul lui, fiindcă mulţi dintre ei îl socotesc un sfînt, mai ales că în ultima vreme au început să-i fie atribuite şi diverse miracole. Nimeni nu mi-a vorbit despre ororile pe care le-a provocat, despre miile de morţi lăsaţi în urmă de acţiunile sale banditeşti. Tot ceea ce fusese rău fusese uitat, rămăsese doar mitul. Aşa că mă aştept ca peste o sută de ani să se vorbească doar despre San Pedro Escobar, singurul veritabil sfînt al Columbiei…
Fluturi. Ajungînd în aeroportul El Dorado din Bogotá, am fost întîmpinat de zeci de panouri cu fotografii minunate grupate sub titlul Colombia, país de mariposas. Am aflat că, din cele 18 500 de specii de fluturi descoperite pînă acum în lume, în Columbia se găsesc 3227 de specii, ţara lui Gómez Dávila fiind plasată pe locul trei într-un clasament mondial, după Brazilia (3500 de specii) şi Peru (3400 de specii). Columbia este şi una dintre cele 19 ţări care exportă fluturi, alături de, printre altele, Malaysia, Thailanda, Filipine, Taiwan, Kenya, Madagascar şi Costa Rica.
La Pereira, am văzut cel puţin 15 specii de fluturi în curtea hotelului, iar pe unele dintre acestea am reuşit chiar să le fotografiez pentru Vlăduţ. N-am izbutit să aflu prea multe despre ele de la localnici, aşa cum n-am izbutit să aflu nici numele speciilor luxuriante de flori care creşteau chiar sub geamul meu şi nici numele speciilor de păsări (vreo 12 la număr) care mă trezeau, cu o veritabilă precizie kantiană, la ora 6 în fiecare dimineaţă. Am apelat la splendida bibliotecă a Lilianei şi a lui Carlos Alberto, unde am dat peste un elegant atlas entomologic. Mi-am notat numele cîtorva specii de fluturi care se găsesc în Columbia : Morpho peleides, căruia vorbitorii de limbă engleză îi spun The Emperor, apoi Doxocopa laure, Biblis hyperia, Colobura dirce, Dioneta moneta, Dircena dero, Phoebis philea. Însă m-au fascinat cu adevărat fluturele cu aripi de sticlă (Greta oto), pe care columbienii îl numesc „fluturele de cristal”, şi fluturele 89 (Diaethria neglecta), frate bun cu fluturele 88 (Diaethria anna), chiar dacă acesta din urmă nu trăieşte în Columbia.
Fluturele de sticlă pare un artefact inventat de un bijutier nebun, o fiinţă nepămînteană propulsată de improbabile influxuri magice ori de descîntecele unor vrăjitori ce şi-au propus să se joace de-a zeii. Să-l atingi ar fi o impietate, să-l priveşti pare primjedios. Ai mereu impresia că, orice ai face, i-ai putea deregla echilibrul fragil, ba chiar că ai fi în stare să-l împingi să se facă fărîme cu o simplă privire. Fluture pentru magicieni, pare sortit să sfîrşească în insectarul unor magicieni ori în cabinetele de curiozităţi naturale ale noilor hani mongoli.
Fluturii 89 şi 88 par un omagiu adus de către lumea insectelor diamantinelor legi ale matematicii şi impenetrabilelor mistere ale numerelor. Dacă Pitagora ar fi fost la fel de bătrîn precum lumea, am fi putut crede că sînt creaţiile lui directe, instrumente vii şi ludice folositoare pentru propovăduirea somptuoasei lui viziuni despre univers. Pe aripile unuia dintre fluturi, Diaethria anna, se conturează cu claritate, cu alb şi cu negru, numărul 88, plasat în mijlocul unor cercuri ce par să trimită la un enigmatic turbion originar. Dacă priveşti aripa stîngă a lui Diaethria neglecta, vei vedea numărul 89. Dacă priveşti aripa lui dreaptă, vei vedea numărul 98. Turbionul originar nu lipseşte nici de aici. Le recomand celor care joacă la loto să încerce şi aceste numere. Bănuiesc că ar putea să aibă o surpriză plăcută. Sînt sigur că Pitagora n-ar vrea să-i dezamăgească.
În seara de 24 octombrie, la două zile după ce făcusem mica mea cercetare entomologică în biblioteca Lilianei, am avut parte de o neaşteptată întîlnire cu un fluture în camera de la hotel. Înainte de plecarea la Armenia şi la Salento, lăsasem geamul deschis, deloc impresionat de poveştile despre hoţii care dau iama în tot ce li se pare la îndemînă. La întoarcere, pe la 9 seara, aprinzînd lumina, am zărit un fluture imens ce se agita bezmetic în toate părţile, surprins probabil de venirea mea care îi tulburase odihna. Ca să-i dau timp să se liniştească, am intrat în baie. Cînd am reintrat în cameră, după vreun sfert de oră, l-am găsit pe magnificul fluture cenuşiu aşezat pe tabloul din spatele patului, o reproducere a unui peisaj al pictorului Ricardo Borrero Álvarez. Deşi un talentat peisagist, Borrero Álvarez nu putea fi confundat în nici un fel cu Zeuxis sau cu Parrhasius, dar asta pare să fi contat mai puţin pentru fluturele meu, interesat în mai mică măsură de consideraţii estetice şi mai mult de găsirea unui loc în care să dormiteze în tihnă. Am profitat de ceea ce bănuiam a fi nevoia lui subită de introspecţie şi l-am fotografiat pentru Vlăduţ. Pe urmă, folosind o pungă de hîrtie, l-am apucat cu delicateţe şi i-am dat drumul pe geam. Bănuiesc că a avut destul timp să se adăpostească de ploaia care a izbucnit după vreo zece minute. N-aş fi vrut să fiu socotit ucigaşul unui fluture tocmai în ţara fluturilor….
Notă: Fragmente din tara fluturilor a fost publicat în revista ”Apostrof”, 2/2017, p. 4-5 si nr. 3/2017, p. 10-11.
