Sunt cadru didactic la Universitatea de Vest din Timisoara, iar fetita mea urmează cursurile clasei a IV-a la Liceul Teoretic „Grigore Moisil” din oraș. Împlinește 10 ani luna viitoare. Încă din clasa I, a participat la diferitele concursuri de matematica și limba și literatura romana pe care Ministerul Educației le organizeaza anual. In prezent, deține un adevărat portofoliu de diplome pe care le-a obținut în urma acestor experiente. Pentru ea, orice concurs a adus și cate un premiu. E un copil deosebit, ca multi din generația ei.
Întâmplarea despre care doresc sa vorbesc nu are legătură cu concursurile propriu-zise. Nu chestionez nici utilitatea, nici relevanta lor. Cum as putea? Sunt o fosta olimpica la matematica și limba romana din generația care își trăia adolescenta pe vremea Revoluției. Am participat la zeci de concursuri și olimpiade, începând din clasa a IV-a și pana la finele liceului. Fazele pe scoala, pe oras si cele județene erau, pentru mine, un lucru de la sine înțeles, dar ajungeam invariabil și la etapa națională. Nu mai vorbesc de concursurile inter-judetene gen „Traian Lalescu”. Invariabil, acestea presupuneau deplasări organizate în alte orașe: Brașov, Baia-Mare, Arad, Deva, Ploiești etc. Niciodată, dar absolut niciodată, părinții mei nu au avut experienta pe care am trait-o eu în această săptămână, marți 4 aprilie 2017, cand…
… mi-am dus copilul pentru ora 11.30 la Colegiul Național Banatean din Timisoara, unde urma sa participe la concursul „Fii inteligent la limba și literatura romana!”. CNB este un colos. Înmatriculează în prezent undeva intre 2000 și 2500 de elevi. Clădirea tangenteaza doua mari bulevarde ale orașului, 16 decembrie și General Dragalina. In pauzele dintre ore, valurile de elevi care se deplasează care încotro îți dau impresia ca te afli în centrul marilor metropole.
Am ajuns cu timp marți dimineață la liceu. Am găsit pe liste numele fetitei înscrise în concurs care se retrăsese, astfel ca locul rămăsese liber. Învățătoarea o îndemnase pe fiica mea sa participe pe locul rămas liber, în ciuda reținerilor de tot felul ale fetei care o împiedicaseră pe doamna profesoara sa o înscrie la concurs de la început. Era totuși încredințată ca fetita va obține un rezultat deosebit. Asa a și fost. Fiica mea a obținut cel mai mare punctaj din județ la concursul de limba și literatura romana: 98 de puncte din 100. Însă iată prețul succesului.
O data ce am aflat în ce sala fusese distribuit copilul, m-am interesat, bineînțeles, cum ajunge acolo. Foarte ușor am identificat persoana care se ocupa de „gestionarea” situației. Un profesor intre doua vârste, pesemne specializat în limba și literatura romana, care susținea sus și tare ca organizează concursul respectiv de nu mai puțin de paisprezece ani și care, foarte calm, ne asigura pe noi părinții, strânși buluc în fata porții de metal care desparte curtea interioara a liceului de incinta acestuia, ca fiecare dintre copiii înscriși la concurs va ajunge în sala în care a fost repartizat în timp util și mai ales, fără concursul nostru, al părinților. Ne asigura ca tot asa cum ajung în săli, cu ajutorul unor elevi mai mari ai liceului, copiii noștri se vor întoarce la noi, părinții, însoțiți de aceiași elevi mai mari care cunoșteau la perfecție labirinticul peisaj al liceului.
Văzând eu ca se îngroașă gluma și ca nici un elev de clasa a VII-a nu apare sa preia copilul meu, am trecut de gard cu ea de mana și m-am adresat profesorului organizator, nemulțumită de proasta organizare: Cum ajunge acest copil în sala în care a fost repartizat? Domnia sa ma pune la punct, remarcând cu voce tare ca nu sesizez cat de bine merg lucrurile, cheamă pe cineva la întâmplare și solicita acea eleva sa ducă fetita în sala în care a fost repartizata. Cu inima strânsă, o urmăresc cum traversează în fuga spațiul interior dintre corpurile imensei clădiri, sa nu rateze începutul concursului. Apoi decid ca nu plec nicăieri, chiar dacă preț de o ora și jumătate nu voi avea nimic de făcut decât sa privesc spre poarta de metal care ma desparte, ca și pe ceilalți părinți, de copilul meu.
Ma așez pe o banca și aștept. Timpul, ca mereu, trece, ca asta e treaba timpului. În jurul orei 13 lumea începe sa se agite. E pauza, copii de toate vârstele circula peste tot în toate direcțiile, părinți îngrijorați se îmbulzesc în jurul porții cu pricina pe care de aceasta data n-o mai păzește nimeni… doar amintirea faptului ca a fost păzită în urma cu o ora și jumătate ne împiedică pe toți sa intram în liceu și sa ne recuperam singuri copiii. Unii, mai norocoși, își vad copiii ieșind din concurs relativ la timp, ii preiau bucuroși și își vad de treaba.
Numai eu și alți câțiva părinți rămânem încă în așteptare, privind curtea interioara care duce spre corpul de clădire unde avusese loc concursul… si stam, și stam, și nu vin copiii noștri. In clipa când auzim zvonuri cum ca s-ar fi deschis și „cealaltă poarta”, trei mămici disperate, intre care și eu, trecem peste orice restricție și intram intr-adevar în incinta liceului. Pe drum, dau nas în nas cu profesorul organizator și îl întreb, cum e și firesc, unde e copilul meu. Ma asigurase ca se va întoarce însoțită de unde a plecat. Am auzit ca a mai deschis o poarta. Unde este poarta respectiva? Individul ma repede pe un ton agresiv, spunandu-mi ca el trebuie sa aibe grija de cinci sute de copii. De unde sa știe el unde e copilul meu? La asa răspuns, rămân fără cuvinte. Merg mai departe și intru în corpul propriu-zis al liceului, cer voie portarului sa sui la etajul 2 în sala în care știam ca fusese repartizata fetita, omul bun ma lasă să trec.
În sala, doua persoane foarte tinere supraveghează trei copii care încă n-au ieșit din concurs. Al meu lipsește, totuși întreb de ea. Spun numele fetei și primesc cea mai neașteptată informație posibila: ca fata nici măcar n-a fost acolo. Cel puțin lista cu numele copiilor care au fost în sala respectiva nu o include și pe fetita mea. Atunci unde a fost? De unde sa știe ele? Cine știe? Ele nu au idee, îmi spun pe un ton răstit.
Cobor. Ma duc la portar, căruia nu sunt în stare sa-i spun decât ca nu-mi găsesc copilul și ca nu știu ce sa fac. Ies în curtea interioara care da în bulevardul Dragalina și ma mai uit o data după copil. In acel moment, o zăresc dincolo de gardul liceului, în strada, stand cuminte cu penarul în mana, calma, liniștită, așteptând sa o găsesc. Ma duc la ea, o iau în brate fără un cuvânt și încep sa plâng, mulțumind în gând Domnului ca a ajutat și de data aceasta. O iau de mana și ma întorc la portar sa-i spun ca am gasit-o. Profesorul „organizator” se foieste și el pe acolo, fără sa ne dea cea mai mica atenție. Îmi uitase deja, cu siguranță, chipul. Plecam. Intr-un târziu, luandu-mi seama, întreb fata: „Cum a fost, mami, la concurs?”
Argumentul meu nu are nevoie sa meargă mai departe decât povestea mea. Însă de dragul clarității, ceea ce transmit pe aceasta cale cui are urechi de auzit este următorul lucru: copiii noștri sunt fericirea, viata și RESPONSABILITATEA noastră, a părinților. Ne asumam cu bucurie responsabilitatea pentru orice decizie și orice mișcare a lor în spațiu și timp, ca sa-i aducem cu bine la vârsta la care o vor putea face singuri.
Presupozitia din spatele tuturor aberațiilor din sistem, i. e., comportamentele sociale care au loc în și în jurul școlilor din România, în prezent, suna simplu: părintele este dușmanul. Teroristul. Sa ne păzim cu strășnicie de părinți.
Nu. Părinții sunt cei care întrețin din banii, timpul și efortul lor scolile și întregul sistem. Cine nu știe, părinte fiind, cate ajungi sa faci ca sa-i fie copilului tău bine, intr-o lume în care pare ca nimeni nu se ocupa de el în afara ta? Părinții sunt, în mod nefiresc, pilonii pe care se sprijină învățământul romanesc în momentul de fata. Singurii care își asuma responsabilitatea. Prin urmare, in loc sa puneți tot felul de paznici de paie intre noi și copiii noștri, dati-ne copiii înapoi!
