Tatiana Niculescu are un profil inconfundabil pe piața editorială autohtonă. Cu un portofoliu deja impresionat de titluri care s-ar încadra la ceea ce britanii denumesc drept ”nonfiction”, doamna Niculescu spune, cu privire la ceea ce face în literatura sa pe care o regăsim în spațiul public, că ”scriu despre povești de viață care mă interesează, mă uimesc sau mă intrigă. Mi-ar plăcea să ajung să le povestesc cât mai bine.”. Și mai aplicat, a propos de metoda pe care o pune la lucru cînd scrie despre un personaj sau altul, despre o situația sau alta: ”După ce știu, în mare, despre ce voi scrie, încerc să mă țin de adevărul faptelor reale, dar să respect și adevărul povestirii. De aceea, mă apuc de scris abia după ce mă documentez cât pot de bine asupra unui subiect sau asupra unei persoane. Întocmesc bibliografii, le parcurg, fac sute de fișe, apoi scriu cronologii și fișe biografice. Mă uit pe urmă la toate astea și lucrez ca la un război de țesut. (sublinierea mea, C.P.) Văd ce evenimente din viața personajului răspund unor evenimente ale epocii sale și viceversa. Refac cronologiile în funcție de această nouă țesătură subterană. Dar partea cea mai grea vine abia după ce am citit bibliografia și trebuie să intru în pielea personajelor, să uit de mine și să devin fiecare dintre ele.”
Afirmațiile de mai sus care stau între ghilimele fac parte dintr-un dialog pe care l-am avut cu doamna Tatiana Niculescu anul trecut. A fost un dialog / interviu în care am fost interesat, în mod constant, de tehnica sa de lucru. Ceea ce domnia sa a spus acolo este valabil și pentru cea mai recentă carte a prestigioasei publiciste (ani buni, a fost un nume cu greutate al secției române de la BBC) și scriitoare – o lucrare care are în centru un subiect extrem de sensibil și un personaj foarte controversat al istoriei noastre (relativ) recente. Cartea se numește ”Mistica rugăciunii și a revolverului”; titlul acesteia este împrumutat dintr-un text al lui Emil Cioran despre anii foarte turbulenți ai României interbelice, iar personajul în jurul căruia gravitează toată substanța acestui volum este liderul legionar Corneliu Zelea Codreanu.
Materialul din care rezultă această carte este ordonat în jurul mai multor linii directoare: ”Povestea lui Corneliu Zelea Codreanu nu poate fi înțeleasă în afara contextului istoric în care acesta a trăit, a oamenilor pe care i-a cunoscut, a școlilor prin care a trecut, a experienţelor pe care le-a parcurs, a lecturilor care l-au format și a unei Europe răvășite, aflate între două războaie devastatoare şi în căutarea unei speranţe de supravieţuire. Reconstituind chipul unei epoci care a amestecat religia cu politica și a sfârșit în sânge și barbarie, această carte încearcă să-l redea pe Corneliu Zelea Codreanu trecutului și istoriei.“, spune autoarea cu privire la specificul demersului său care atinge, pentru problematica în discuție, mai multe niveluri. Cred că o face într-un mod convingător. Convingător, pentru că argumentat; convingător, pentru că întreg materialul este cît se poate de credibil; nu în ultimul rînd, convingător pentru că această carte este una deschisă, invitînd la aprofundare și la problematizare, dar punînd deja pe masa de discuție o cantitate și o calitate a materialului de dezbatere, ambele foarte semnificative. Este o poveste – de și despre înțelegere, nu despre reabilitarea cuiva (această linie de lectură ar fi probabil cea mai stupidă dintre toate – să se spună despre această carte că ar fi una de reabilitare…) – care încearcă ”a desluși chipul unor vremuri care, amestecînd politica cu religia, au sfîrșit în sînge și barbarie”.
Dacă vom citi această carte în direcția răspunsului dat unei întrebări privilegiate, atunci convingerea mea este aceea că întrebarea cu pricina nu este neapărat ”ce a făcut Corneliu Zelea Codreanu?” (și cei care i-au fost aliați, direct sau indirect), ci o alta, cu un potențial de analiză probabil mai mare. Anume: ”cum a fost cu putință să se întîmple ceea ce s-a întâmplat atunci?”. ”Această carte încearcă să-l redea pe Corneliu Zelea Codreanu trecutului și istoriei”, menționează doamnă Tatiana Niculescu în argumentul acestei lucrări – și, la prima vedere, pare destul de generală o asemenea afirmație. Nu este pentru că direcțiile și sensurile în care merge această carte privesc un cumul de factori, de contexte, de personalități care au făcut posibile toate acestea. Cartea ”îl redă trecutului și istoriei” pe liderul Legiunii Arhanghelului Mihail, nu pentru că acesta, Corneliu Zelea Codreanu, ar fi fost necunoscut acestora – trecutului, istoriei – , ci în sensul în care prezența sa istorică atît de pregnantă avea nevoie de un trecut anume, de date care, în sumă, pot duce mai degrabă decît altele la un climax istoric și, în fond, la un deznodămînt precum cel pe care îl cunoaștem atît de bine.
În 1927, la 18 august, ”Moța se cununa la manastirea Neamț cu sora lui Codreanu, Iridenta, care aștepta un copil în urma legăturii cu fiul lui A.I.Cuza”. Nu am ales întîmplător acest citat. Pe de o parte, aerul de familie al Mișcării Legionare este foarte bine prins în această formulă. Avem foarte mult, într-un singur enunț, din ceea a constituit nucleul acestei mișcări, precum și sugestii cu privire la pre-condițiile care au dat naștere teribilei formațiuni politice. Iată, foarte pe scurt – mergînd înainte și înapoi pe firul istoriei: A.C.Cuza este primul protector de rang înalt al familiei Zelinski (acesta este numele, deloc românesc, al familiei în care s-a născut viitorul lider al Gărzii de Fier) și, totodată, naș al lui Corneliu Zelea Codreanu; pe listele formațiunii politice conduse de A.C. Cuza intră în Parlament tatăl lui C.Z.Codreanu; LANC-ul lui A.C.Cuza este, la început, vehicolul politic pentru familia Codreanu; din LANC se va desprinde, cu scandal, Legiunea Arhanghelului Mihail; sora lui C.Z.Codreanu are o aventură de durată cu fiul lui A.C.Cuza; în 1927, anul în care se înființează Legiunea, aceasta se căsătorește cu Moța, ”mucenic” legionar ucis în războiul din Spania, om de mare încredere pentru C.Z.Codreanu. Legăturile pe care le implică sau sugerează fraza mai sus menționată pot fi duse și mai departe; nu o voi face din lipsă de spațiu. Am vrut doar să o folosesc în chip ilustrativ. Fiindcă, a propos de metoda pe care doamna Niculescu o pune la lucru pentru a-și ordona narațiunea, devine evident chiar de la primele pagini că domnia sa desenează în această carte trasee, cauzalități foarte probabile sau certe, filiații, afilieri, linii de descendență, de ascendență, de succesiuni. Modalitarea aceasta de a scrie despre un fenomen și, uneori mai ales, despre liderul suprem al unei mișcări politice atît de problematice pentru istoria modernă a României se regăsește și cînd este vorba despre ideile care populează acea perioadă, și cu privire la instituțiile care colaborează sau care se confruntă atunci, și atunci cînd e vorba despre oamenii care ies la suprafața istoriei în acele vremuri. Tatiana Niculescu face – acțiunea cărții merge în sens cronologic, de la ultimul an al secolului al 19-lea, atunci cînd se naște Corneliu Zelea Codreanu pînă către 1938, anul în care primul lider al legionarilor este ucis – mai multe dispozitive în care încearcă să prindă duhul acelor decenii extrem de dinamice și de turbulente. Și cred că reușește cu mult succes să o facă – cartea e o realizare de vîrf, un text peste care nu este profitabil dacă se va trece. A propos de dispozitive – doamna Niculescu reface, în date importante, și elemente pentru dispozitivul mental al cuiva care a fost în stare să provoace o mișcare de amploarea și violența Gărzii de Fier în interbelic. Cartea este, să nu uităm, în primul rînd, despre Corneliu Zele Codreanu. Dar nu este un rechizitoriu. Este o carte care caută să înțeleagă (cît mai multe dintre) resorturile care au făcut ca un personaj precum Corneliu Zelea Codreanu să acționeze așa cum cum a făcut-o și, de asemenea, care caută să înțeleagă motivațiile de profunzime care au făcut posibile un fenomen precum Garda de Fier – agregarea sa ideologico-politică, explozia sa în spațiul public de la noi, violența sa.
Nu în ultimul rînd, există (și în această carte, dar și în alte lucrări dedicate Gărzii de Fier) fire narative care au și un potențial de actualitate. Știm, desigur, locul comun conform căruia, atunci cînd se repetă, istoria vine ca ”farsă”. Dar, chiar dacă repetarea istoriei se petrece de o sută de ori în acest registru caricatural, mai știm, tot din istorie, că tragediile se pot repeta. Cred, de aceea, că ”Mistica rugăciunii și a revolverului” poate fi considerată și ca o invitație de reflecție serioasă nu doar asupra trecutului, ci și cu privire la viitor.
P.S. Just for fun! Pagina 202 – despre o stradă din nordul Capitalei, Lăstărișului: ”ca într-un salt într-o versiune comprimată toponimic a istoriei, apare, ascunsă printre blocuri cu zece etaje și vopsită în alb și ocru, clădirea numită cîndva Casa Verde. A fost cumpărată la licitație cu ani în urmă, iar în curtea ei, Partidul Social Democrat, moștenitorul Partidului Comunist, și-a construit un sediu de sector. (…) A fost deopotrivă sediu al Gărzii de Fier și locuință a Căpitanului și a altor comandanți legionari.”
Notă: în versiune primă, acest text a fost publicat pentru prima oară în revista 22.
