Ceva despre prezentul de demult

Mã întorc la basmul Fraţilor Grimm, Frumoasa adormitã, unde visul ţine de cald timpului care trece. Spusele ursitoarelor, adunate în jurul copilei din leagãn au un ritm de maree. Fluxul darurilor, cu care o înzestreazã primele zece (virtute, frumuseţe, bogãţie), îi vor fi luate de refluxul morţii premature, profeţitã de cea de a douãsprezecea zânã. Dar în ultimul moment, a unsprezecea ursitoare izbuteşte sã preschimbe fatala prorocire într-un somn de o sutã de ani, dupã care ar urma din nou un flux, o datã cu trezirea. E primul semn din poveste care propune încetinirea ireversibilului. A doua tentativã, aparţine pãrintelui copilei care dã poruncã sã se punã pe foc toate fusele din împãrãţie, sperând într-o schimbare de destin.
La împlinirea vârstei de 15 ani, când în mod straniu împãratul şi împãrãteasa sunt plecaţi, copila are libertatea sã cerceteze pentru prima oarã tot palatul. Clãdirea însãşi se descoperã a avea o structurã cvasi-fusiformã. O scarã în spiralã o duce pe eroinã în turnul vechi având în vârf cãmãruţa, unde o babã uitatã de vreme învârte un fuior de in. Fata vrea sã încerce şi ea fusul, se înţeapã şi e “toarsã” în somnul ce cuprinde întreaga împãrãţie. Pe când lumea adormitã rãmâne la aceeaşi vârstã, sub clopotul de sticlã al clipei suspendate, jur împrejur începe sã se înalţe un gard de mãrãcini.. Nimeni nu va putea pãtrunde din afarã, pânã când nu va trece veacul profeţit.
În basmul mai elaborat al lui Charles Perrault, domniţa îl viseazã pe cel ce n-a venit încã pe lume, dar care, într-un târziu, o va trezi din somn. Îmi închipui cã eroinei îi apar mai întâi conturul, apoi umbra palidã a celui atât de departe de ea în timp. Cu trecerea anilor, imaginea lui devine tot mai limpede, pânã când claritatea fiinţei, desluşitã în vis, e pe cale sã devinã realã. Fãrã sã o ştie, prinţul se naşte şi creşte ca rãspuns la imperativul certitudinii, pe care fata adormitã a cãpãtat-o în somnul ei atât de lung. În aşteptare, i s-a-ntãrit credinţa într-o iubire ce poate înfrunta ravagiul, prin crescãtoare frumuseţe.

Deşi cufundate în izolare, atât domniţa cât şi întreaga ei împãrãţie trimit chemãri spre lumea din afarã. Aşa se face cã feciorii, care aud despre frumoasa adormitã, se-ncumetã sã-şi taie drum prin jungla mãrãcinilor ce-nconjoarã palatul, gãsindu-şi toţi pieirea între spini. În versiunea Fraţilor Grimm, la împlinirea sorocului, prinţul, parcã descins din imaginaţia domniţei, nimereşte din întâmplare în vecinãtate şi ascultând povestea, pe care i-o spune un bãtrân de-al locului, simte cã îi e dat şi lui sã încerce. În versiunea lui Charles Perrault, tânãrul, însoţit de hãitaşi, în drum spre vânãtoare, desluşeşte într-un luminiş al pãdurii un turn vechi de castel care îi stârneşte curiozitatea. Tot întrebând, el capãtã aici douã poveşti: una e un coşmar cu duhuri rele, cãpcãuni şi vrãjitoare; cealaltã e un vis care-i aratã calea spre iubire.

În ambele variante ale acestui basm, prinţul va merge singur sã-şi înfrunte soarta. El nu ştie cã e alesul şi cã primejdiile, care i-au stins pe cei de dinaintea lui, s-au risipit. Mãrãcinii ucigaşi se acoperã de flori, porţile ferecate ale trecutului abia descoperit i se deschid de la sine feciorului şi se închid în urma lui, prinzându-l în monada unui timp de aur. Prezentul intrã cu uimire în palatul adormit, strãbate odãile cu fiinţe nemişcate, ajunge, dupã Fraţii Grimm, în turnul unde a cãzut în somn copila, iar dupã Charles Perrault, în încãperea de luminã unde a fost apoi adusã. Privind-o cât e de frumoasã, în straiele de-acum un veac, prinţul ar crede cã viseazã. El cade în genunchi la patul ei, clipã în care fata se deşteaptã şi-l recunoaşte dintr-o datã. Tot ce şi-a-nchipuit dormind în aşteptare se-adevereşte la trezire. Dar pentru prinţ realul s-a transformat în vis.

Basmul Fraţilor Grimm se încheie cu animarea împãrãţiei, în febra pregãtirilor de nuntã. Pentru Charles Perrault povestea s-a depãnat numai pe jumãtate. Prinţul va trebui sã se întoarcã acasã, acolo unde visul va deveni coşmar. Începe sã-şi mintã pãrinţii, pentru absenţele din ce în ce mai dese. De ce nu poate sã le spunã adevãrul? Fiindcã se teme cel mai mult de rege, deşi el pare foarte blând, şi doar dupã ce tatãl sãu se stinge, cuteazã sã-i aducã la palat pe doamna lui şi pe cei doi copii. Dar mama tânãrului e zmeoaicã. Cum pleacã fiul ei la luptã cu împãratul din vecinãtate, ea-şi pune bucãtarul sã-i gãteascã pe nepoţi, apoi pe norã. Trecutului apropiat îi este fricã de tot ceea ce este şi va fi, aşa cã vrea sã-nghitã grabnic clipele care stau sã vinã. Cu toate-acestea, nora e mai avutã-n ani ca soacra ei, cãreia ar putea sã-i fie ipotetic chiar bunicã. Tot ipotetic, noul rege, i-ar fi atunci noii regine strãnepot. Un timp de altãdatã, transfigurând prezentul, pare sã se confrunte cu un trecut ce simte prezentul ca rival.

Fiul, ca punte între ieri şi azi, se întoarce pe neaşteptate, oprind providenţial mãcelul pus la cale. Vãzându-l, cãpcãuna se-aruncã în capcana pregãtitã pentru latenţii ei uzurpatori. Stãpân peste acum şi peste mâine, tânãrul rege asistã mut la spulberarea maicii sale. Frumoasa din vechime şi copiii scapã cu viaţã pe moment.
Avem rãgazul sã respirãm adânc şi sã ne bucurãm cã de aici încolo va fi bine. Dar am uitat cã salvatorul are în el sânge de zmeu. Pe nesimţite ne revin în minte poveştile, pe care prinţul le aude, în pãdure, pe când contemplã turnul vechi. Prima-i vorbeşte de-un castel, în care bântuie stafii şi vrãjitoare, apoi ca loc unde un cãpcãun aduce noaptea copii de-afarã sã-i mãnânce. Nu cumva e acesta proiecţia unui suflet care ar vrea sã scape de monştrii lui lãuntrici şi cum ar face-o altfel decât ieşind la vânãtoare? Povestea cealaltã e a palatului solar în care o domniţã-şi viseazã viitorul. Feciorul va opta pentru lumina iubirii care face mãrãcinişul sã-nfloreascã şi îi deschide drumul spre un demult prezent. Dar cum se va feri el mai departe de întunericul lãsat în moştenire?