Intrarea într-o pozã

Am sub ochi o fotografie înrãmatã a tatãlui meu, la Miorcani, de pe vremea când avea 15-16 ani. Se uitã la mine dintr-o grãdinã de demult şi zâmbetul lui mã însoţeşte dincolo de hotarele timpului. Ce s-ar întâmpla dacã aş intra imaginar în poza iubitã? S-ar putea petrece atunci imposibila noastrã întâlnire?

E amiazã şi din câmpuri se ridicã miresmele fânului. Cârduri de raţe sãlbatice se deapãnã în lenea vãzduhului, numai inima îmi bate în delir. Mã apropiu de porţile parcului şi ca în vis ele se mişcã singure, lãsându-mã sã intru. Pãşesc sub copacii imenşi şi aleea prinde sã sune din strãfundul unei linişti absolute. Sub împãduritele crengi, lumina îşi roteşte adâncul, şi deşi merg, simt cã nici o fibrã din mine nu s-a clintit.

Ajung într-un târziu în faţa casei. Ferestrele sunt larg deschise dar storurile-s trase, şi iedera suie ca fumul pe ziduri. În cerdac, sub boarea vântului, se leagãnã în scaunul balansoar un şal ruginiu. Mã sprijin tremurând de un arbore. Nu cutez mai departe. Gândul cã, apãsând pe clanţã, uşa s-ar da în lãturi, dezvelind pustiul ori mierea unei lumi inaccesibile, o lume a cãrei moarte eu însãmi sunt, îmi paralizeazã înaintarea.
Cum stau, ţinându-mi respiraţia, uşa se deschide şi el iese, cu o puşcã de vânãtoare în mânã. Din scaunul balansoar tresare şalul închipuind trezirea unui câine. Mã lipesc în neştire de trunchiul arborelui.

Aplecat asupra câinelui, el îi spune ceva, dar cuvintele îmi pãtrund indistinct în auz, numai vocea, şi nici ea, ci anumite inflexiuni vin spre mine, rãspândite în vibrare. Se ridicã apoi şi porneşte cu câinele pe aleea pe care de abia am cãlcat. Mã iau dupã ei, strecurându-mã printre copaci, într-un fantastic joc de-a v-aţi ascunselea. Drumul coboarã spre iaz şi printre trestii se furişeazã vulpile roşii ale asfinţitului. Curând, proptitã în cotul stâng al malului, desluşesc o barcã de un verde stãtut ca apele. O pasãre vâjâie deasupra capului meu, pierzându-se în cutele salciei.
Îl zãresc cum dezleagã funia şi împinge barca pe dunga iazului. Câinele sare în barcã, adulmecând împrejurul. El i se alãturã grãbit şi apucând lopeţile, se întoarce, aşezându-se cu faţa spre mine. Atunci îl vãd întâia oarã de aproape: subţire şi smead, are acelaşi chip, dar mai prelung, pielea neatinsã de zimţii timpului e dureros de limpede. Îi recunosc încordarea zveltã a mâinilor vâslind, îngândurarea gurii, şi nemaiîndurând sã mã ascund, dau trestiile la o parte şi strig:
– Tatã!

Îşi înalţã privirea şi ochii lui alunii, inundaţi de melancolie, se uitã vag spre mine, în vreme ce barca se îndepãrteazã. Dar cum ar putea sã-mi rãspundã bãiatul acela de şaisprezece ani, al cãrui destin nici n-a început bine a miji? Prin ce concentrare lãuntricã, sufletul lui liber, nedefinit în înserare, ar izbuti sã mã întrezãreascã pe mine, care nu sunt decât latenţa unei nebãnuite ori amânate închipuiri?

O împuşcãturã sparge sticla vãzduhului, cutremurând planarea luminii, şi prima raţã sãlbaticã se zbate ca spânzuratã în largul cerului. O mare de fâlfâiri acoperã iazul şi barca pare deodatã luatã în sus de stoluri. Dar peisajul sfâşiat se încheagã, încremenind din nou şi iar se prãbuşeşte în ţãndãri. Gloanţele nimeresc din plin, doborârea întunecã apele şi aerul devine o sufocare de aripi.

Mã uit la privirea lui care urmãreşte zborul, la furia întreruptelor pãsãri smulgându-se nebuneşte sã scape, şi mi se face frig. Câinele înoatã continuu apucând şi aducând la barcã prada, pânã la marginea ceasului când stolurile îşi risipesc consistenţa, în lungul norilor, într-o mişcare nesigurã de puncte. Traiectoria lor de sus se rãsfrânge acum pe iaz, în dârele din ce în ce mai subţiate ale sângelui, şi undele dilueazã pânã la uitare înfricoşãrile de dinainte. Lunecând în greul serii, barca se întoarce la mal şi lãtratul câinelui revarsã în hohote nestãpânirea.
Dar el?

Îl aud pãşind printre ierburi, respirã adânc şi des, haina i s-a pãtat, obrazul i s-a asprit de febra izbânzii.
– Tatã! strig, vrând sã-l opresc pe totdeauna în memorie cu zâmbetul acela necunoscut mie, un zâmbet de o inconştientã, împãrãteascã sfidare.
Câinele, pãsãrile, rãzboirea şi moartea, lumea treptatei înnoptãri i se aştern la picioare, precum un vast supus imperiu.
– Tatã! murmur, atingându-i chipul.
El nu se mişcã dar în ochii lui de copil, încã, se iveşte o înaltã tristeţe, numai o secundã, cãci pe neaşteptate îl cuprinde o nelinişte mare şi începe sã fugã din rãsputeri prin noapte. Iar câinele tace.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *