Mai cheamă ș-un câne

În postul Crăciunului, spiritele naționale, să le spunem tradiționale, s-au inflamat nevoie mare pe tema câinilor de stână. Vă amintiți ce ne-am mai distrat anul trecut citind cum guvernul de la Budapesta a cerut cetățenilor patrioți să-și cumpere doar câini ungurești și să nu se încurce cu lăbuțe de bichoni sau spinări de cockeri spaniel. Dar aberația de peste graniță pare o lege de mare seriozitate în comparație cu ideea numărării dulăilor de stână emanată în anul de grație 2015 de Parlamentul de la București. Pe scurt, proiectul de lege îndelung plimbat de la deputăție la președinție și înapoi impune ciobanilor să nu țină mai mult de doi sau trei câini la o turmă de oi (numărul maxim variază în funcție de locația stânei, mai la munte sau mai la vale). În caz contrar, ei se pot alege cu amenzi de până la 1500 lei[1]. Aceste măsuri cică ar fi impuse de modificarea legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic. Mai clar, câinii, dacă s-ar organiza într-o haită, ar putea omorî vânatul protejat prin lege. Dacă, însă, adunarea generală a câinilor ar fi interzisă, prin aceeași lege, vânatul nu ar mai avea de ce să-și facă griji.

Această propunere a provocat o reacție neașteptat de violentă din partea ciobanilor. Ei au venit în număr mare la Capitală, s-au luat la trântă cu jandarmii și au intrat pe ușa principală în Parlament. Ca să nu se pomenească nici în ajunul răscoalei din 1907, nici în unda de șoc a mineriadelor, deputații au întors-o ca la Ploiești și au explicat ciobanilor și nației întregi că, în poveste, pe lângă bade și câne, mai intervin, relativ previzibil, lupul și vânătorul.

bizar

Ne oprim în acest moment al acțiunii pentru a semnala, celor mai puțun vigilenți, două trimiteri. Una, grație ciobanului, câ(i)nelui și oilor din background, spre Mioriță și Baltag, cealaltă, cu lupul și vânătorul, spre internaționala Scufiță Roșie. Este întru totul în spirit național să se ofere poporului, în prag de sărbători, o poveste mioritică (după ce una porcină, iarăși în spiritul sezonului, a fost deja depănată – și semnalată de noi prompt în numărul anterior al revistei). Se făcea deci că baciul, pe numele său Ionică Nechifor, lider și purtător de cuvânt al mișcării spontane a oierilor și fermierilor, de felul lui din Botoșani, a fost intimidat și amenințat de rău-voitori, care mai erau și beți pe deasupra, ceea ce l-a determinat pe moldovean să facă plângere scrisă la poliție. Cam în aceeași perioadă, un cioban bănățean, din comuna Racovița, bătut crunt de rivalii săi, a fost salvat de la moarte prin hipotermie grație telefoniei mobile. Cu ultimele puteri, omul a reușit să trimită un SMS de urgență la 112, fiind apoi găsit într-o râpă și transportat la Spitalul Județean din Timișoara. Aceste întâmplări nu sunt nicidecum adaptări după ureche ale romanului semnat de Mihail Sadoveanu, roman despre care am învățat la școală că este unul al transhumanței tot așa cum este și unul polițist. Întâmplările sunt culese din presa recentă, Nechifor fiind citat de HotNews[2] iar badea cu SMS-ul, reclamă la Vodafone mai autentică decât cea cu ciobanul Ghiță plecat în excursie cu Cabral, de Renașterea bănățeană[3].

Povestea Scufiței Roșii este mai puțin straight. Numeroasele adaptări ale originalului Fraților Grimm în manieră postmodernă, sensibile la teoriile feministe, ecologiste și politically correct, au arătat deja cititorilor adulți că dihotomia clasică a personajelor pozitive și a celor negative este fumată. Nici vânătorul nu mai este un erou, nici Scufița o inocentă, nici bunica o neputincioasă, dar mai ales, lupul nu mai este un ticălos – cel puțin nu unul fără motive bine întemeiate, perfect justificabile, cu dovezi și martori, în fața instanței. Scandalul oierilor ante portas la Parlamentul României a scos în evidență că bunii și răii nu sunt ceea ce par. Legea a invocat faptul că dulăii de stână mănâncă iepurii, prepelițele și cocoșii de munte stricând echilibrul natural și lanțul trofic. Oierii înfuriați au răspuns legii arătând că fazanilor amenințați de câinii din rasa ciobănesc mioritic le sunt oricum zilele numărate din cauza vânătorilor și că, de fapt, aceștia din urmă au impus reducerea numărului de câini pentru a se bucura de o pradă mai bogată în tolbă. Lucru ce pare plauzibil dacă citim printre rânduri prevederile legii stânelor, care invocă “masele de vânători”[4] cărora dulăii lățoși le-ar putea lua jucăria. Ne uimește substantivul colectiv din această formulare, având în vedere că, în conștiința publică, vânătoarea este cu siguranță asociată mai degrabă cu o activitate elitistă decât cu una „de masă”. Adică, hăituirea mistrețului nu e ca un merci de fotbal, nu? (vezi, în sprijinul acestei ipoteze, ce se spune anual despre lista invitaților la această activitate pe domeniul de la Balc, listă care include nume precum Porsche sau Daymler-Chrysler și funcții precum miniștri, moștenitori de tron și primari, prezenți cu toții pe un teren ferit de restul lumii printr-un un gard electrificat.) Poate că uimirea noastră se mai domolește când constatăm că cei care au susținut cel mai entuziast acest act normativ sunt tocmai reprezentanții partidului care a așezat masele pe poziție fruntașă în doctrina sa, adică PSD. De partea cealaltă a baricadei, ciobanii ne spun că vânătorii împușcă oricum câinii, așa că cei puțini rămași nu fac față lupului, care le mănâncă oile. Lupul, se vede treaba, trebuie să mănânce și el pe cineva ca să trăiască și, cu Scufița plecată la oraș și vânătorul ocupat cu mistrețul, nu i-au mai rămas decât mioara și baciul ei.

Revenind la realitate, închei prin a oferi o scurtă listă cronologică a evenimentelor, pentru a dezambiguiza povestea:

2006 – trece legea cinegetică, prin care se limitează numărul de câini de la stână, dar nu se prevăd amenzi, drept care ciobanii au o atitudine mioritică, pe care alții ar numi-o zen;

Februarie 2015 – legea cu tot cu amenzi este votată în Camera Deputaților cu o majoritate zdrobitoare, deși a fost trimisă înapoi de Executiv și Președinție de 14 ori;

Aprilie 2015 – chiar dacă înainte se anunțase împotrivă, Senatul votează și el legea;

Iunie 2015 – Președintele nu mai are ce să facă;

Decembrie 2015 – ciobanii iau la ciomăgeală (sau la baltaguială) jandarmii din Piața Constituției;

Tot decembrie 2015 – parlamentarii o lasă mai moale cu cânele, de frica stăpânului.

Din 2008, când s-a dat o lege a animalelor de companie, știm că lătratul la bloc, mai ales în orele de liniște, e pe bani. Deocamdată, lătratul la stână, chiar și în orele de maximă audiență, a rămas pe gratis.

 

 

[1] Adevărul, 9 decembrie 2015

[2] HotNews.ro, 15 decembrie 2015

[3][3] Renașterea bănățeană, 8 ianuarie 2016.

[4] Citat în Evenimentul zilei, 15 decembrie 2015.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *