Tatăl meu este un om drept. Este un om cinstit. Cu toate acestea, după o viață trăită în România, nu pare să aibă idee despre cum ar trebui să fie tratat un om cinstit. Programat de birocrația turbată din România, el vorbește mereu de necesitatea controalelor, de verificări și i se pare normală cerința de a demonstra cu trei martori că ești cine ești și ai dreptul la ceea ce ceri.
Nu este deloc singurul care privește astfel problema. De asemeni, această mentalitate nu este restricționată numai la spațiul României ci, așa mi se pare mie, este prezentă, într-o formă sau alta la alte țări europene. De câte ori, pe baza experiențelor mele canadiene, condamn birocrația turbată care te forțează să demonstrezi cele mai triviale lucruri, mă regăsesc contrat de un cor „european” care insistă pe necesitatea acestor verificări. Argumentul este mereu același – se inventează o metodă prin care cei neverificați „la sânge” ar putea păcăli sistemul. Mi se dau chiar și exemple – valide – care susțin această necesitate.
Îmi amintesc cazul unui „Cătălin” care a trebuit să-și refacă actele de divorț pentru că, la Judecătorie, cineva nu folosise diacriticile. Cu alte cuvinte, funcționarii de la Starea Civilă erau convinși că el ar putea fi un alt individ, un escroc cu prenumele „Catalin”, cu același nume de familie, cu același CNP, locuind la aceeași adresă, divorțând de aceeași femeie ca și „Cătălin”. Mulți cunosc cazul nostim („nostim” pentru cei care cred că Kafka este numele mijlociu al lui Jerome K. Jerome) care a făcut înconjurul mediei sociale, despre omul care se ruga de un polițist să fie amendat pentru a putea demonstra cine este. Avea nevoie de această recunoaștere oficială deoarece o funcționară de la Fisc (parcă) nu-i accepta identitatea pentru că semnătura lui de pe un act, veche de o decadă, nu semăna cu semnătura lui de pe actul de identitate. Sau cazul soției mele care, pentru a se înscrie la masterat la aceeași universitate unde terminase facultarea, a fost silită să aducă copii notarizate după diploma de liceu și după cea de facultate. Logic, nu? Poate că făcea masteratul fără să termine liceul, poate c-a păcălit sistemul și sistemului nu-i place să fie păcălit. Poate că n-a terminat facultatea la acea universitate – ci doar a măscărit actele ca să figureze acolo, înscrisă la toate cursurile, cu prezență și note. Sau atâtea cazuri în care victimei tâlhărite sau agresate i se cer martori și dovezi cu care să demonstreze dincolo de limita rațiunii că nu minte, că îi recunoaște cu adevărat pe infractori.
Sunt doar câteva exemple despre cum, într-un număr de țări europene, cetățeanul este abandonat la mâna legii sau a interpretării acesteia de către funcționarul-Dumnezeu.
Pentru că vorbim de infractori, trebuie să amintim că, de câte ori se vorbește de o infracțiune, presa și oamenii amintesc de „prezumția de nevinovăție”. Nu pot nega că acesta este un principiu legislativ important al unei democrații adevărate. În același timp, însă, nu pot să ignor paradoxul care apare la coroborarea celor două observații: sistemul nu aplică această prezumție cetățeanului de rând. Din contra – cetățeanul normal trebuie, ca regulă, să demonstreze, din nou și din nou, în scenarii care frizează absurdul, că nu este un infractor.
Rezultatul acestei filosofii este vizibil și foarte greu de suportat. Orice pas prin sistem este un pas prin mlaștină. Trebuie acompaniat de zeci de hârtii și dovezi. Pentru gestionarea acestora Statul crează, pe bandă rulantă, noi departamente și ministere care se ocupă de verificarea cetățeanului. Bugetul este tot mai apăsat de acești bugetari. Nu ne putem nici măcar amăgi că va veni o vreme când oamenii vor fi mai cinstiți și necesitatea acestor forumuri de control și verificare va dispărea. Odată create, aceste organizații își vor apăra cu toată îndârjirea de care sunt capabile slujbele.
Rezultatul este invers de cel scontat. Deoarece sistemul se îngreunează tot mai mult, și nivelurile de verificare se înmulțesc, individul de rând, sufocat de sistem, ajunge să evite complet rotițele mașinăriei. Se ascunde și încearcă să evadeze oricărei regulații, devine evazionist fiscal ș.a.m.d. Devine acel ticălos pe care sistemul îl bănuiește a fi. Și o luăm de la început, pentru că numărul sporit de indivizi care mint și se ascund întărește argumentația că toți cetățenii sunt potențiali infractori. Fiind mincinoși și iresponsabili, ei trebuie verificați și răs-verificați.
N-aș dori să credeți că America de Nord duce lipsă de mincinoși și de indivizi care vor să profite de sistem. Dar, pentru această problemă universală au o altă soluție. În loc de a supune întreaga populație unor verificări draconice, în loc de a pleca de la premiza că fiecare cetățean este un potențial mincinos, sistemul pleacă de la ideea „fiecare cetățean este cinstit… până la proba contrarie”. Nu este vorba, așa cum se crede, de naivitate. Nu este vorba, așa cum mi se insinuează mereu în argumentație, că asemenea legislație ar funcționa numai cu super-oameni, oameni mai cinstiți, mai buni, cu mai mult simț civic. Oamenii sunt oameni și natura umană este, prin inconsistența ei, cea mai mare constantă a universului. Canadienii nu sunt mai buni decât românii, nu sunt mai oameni, nu sunt nici măcar altfel – doar se comportă altfel pentru că sistemul în care evoluează este diferit.
Sistemul lor nu se comportă ca un plutonier în criză de isterie care nu pedepsește tot plutonul pentru faptele câtorva (mai mulți sau mai puțini). Sistemul lor îi ajută pe indivizi să fie cinstiți – e simplu, mult mai eficient, direct, permisibil buzunarului celor mulți. În același timp – și aici e răspunsul la nedumerirea românilor, obișnuiți din fragedă copilărie să fie mereu verificați, cercetați, niciodată crezuți pe cuvânt – sistemul crează repercursiuni dureroase și de termen lung și foarte lung pentru cei care-și încalcă cuvântul. Simplu spus: sistemul face cinstea și corectitudinea mult mai rentabilă decât minciuna.
Am să ofer un număr de exemple. Pe situl guvernului, la Șomaj (Employment Insurance) sunt prezentate un număr de cazuri de încălcare a legii și repercusiunile acestora. Deși numele sunt ascunse, cazurile sunt reale. Într-o situație particulară, legea spune că n-ai dreptul să iei ajutor de șomaj de la statul canadian dacă nu ești pe teritoriul statului. Este un lucru logic – pentru a primi ajutorul, trebuie să fii pregătit să accepți o slujbă de îndată ce este oferită iar dacă nu ești în țară n-ai cum să accepți această slujbă. O femeie, ne spune situl, și-a vizitat sora în US și n-a anunțat autoritățile ca să-i suspende ajutorul de șomaj. A completat, prin internet, raportul săptămânal necesar – raport care, la final, te avertizează de riscurile minciunii. Prinsă, prin intersectarea bazei de date a șomerilor cu baza de date a autorităților vamale, a trebuit să returneze toți banii primiți nemeritat și – asta e mai important – situl spunea clar „cererile ei de ajutor de șomaj pe următorii 15 ani vor fi verificate în detaliu”. Oare merită 2 luni de șomaj, bani nemeritați, 15 ani de verificare „atentă” din partea autorităților? În anul pe care l-am stat în România aș fi putut încerca să faultez sistemul astfel – cca 1700$ depuși lunar în contul meu erau bani buni pentru viața în țară. Pentru mine, însă, 15 ani de probleme cu autoritățile era un risc mult prea mare pentru cele câteva mii de dolari pe care, de-aș fi fost prins, ar fi trebuit oricum să-i returnez.
Pentru că vorbeam de Vamă, deseori est-europenii și alte nații obișnuite cu a negocia legea cu autoritățile, desconsideră regulațiile și aduc produse de carne și altele. În „Border Security”, un reality-show prezentat și în România, sunt prezentate frecvent aceste cazuri. Descoperirea acestor produse, dar și orice tip de altă minciună, conduce nu numai la amenzi masive (de 800-1500$ pentru un salam sau niște cârnați, „de casă”, cum numai unchiul Petrică știe să facă) dar și la o verificare amănunțită la fiecare trecere de frontieră, vreme de ani întregi. Să vii obosit, după zboruri și așteptări prin aeroporturi de +20 de ore, și să trebuiască să aștepți ore întregi în vamă ca să fii percheziționat este un preț care mie mi se pare prea mare pentru orice asemenea măgărie.
Cu IRS-ul și CRA-ul (Fiscul din SUA, respectiv Canada) o minciună gogonată, aidoma, conduce la o studiere în detaliu a declarațiilor fiscale pe ani întregi, poate chiar și o re-auditare a ultimilor 7 ani (cât permite legea). Această sintagmă „studiu în detaliu” este echivalentul a ceea ce autoritățile române fac oricum, oricărui cetățean, nu doar mincinoșilor dovediți: o verificare amănunțită care conduce, de multe ori, la penalizări și reajustări în defavoarea cetățeanului.
Nu trebuie să credem că sistemele sunt absurde, rigide, precise ca un ceas elvețian dar neomenești. Din contra, personal mi se pare că sistemele europene, care-și tratează cetățenii ca posibili infractori, sunt mai rigide. Monitorizarea individului, bazele de date care sunt folosite pentru a detecta mincinoșii sunt folosite și pentru a recompensa cetățeanul corect care a greșit. Ele pot ajuta autoritatea să facă o diferență între „a honest mistake” (o greșeală onestă, neintenționată) și o atitudine de lipsă de respect a legii. În 2010, când am fost prins circulând cu 93 km/h într-o zonă de 60, polițistul m-a întrebat ce alte amenzi am. I-am spus că, în 10 ani, de când sunt în Canada, n-am avut nici o amendă. S-a întors la mașina sa, a verificat pe calculator și confirmând cele spuse, mi-a dat o amendă de doar 50 de dolari, fără puncte deși, conform legii meritam una de 260 de dolari, cu 4 puncte luate, care mi-ar fi sporit considerabil asigurarea pe următorii 2 ani (un soi de amendă de termen lung). O greșeală în completarea taxelor, de o natură minoră, va fi trecută la capitolul „greșeală onestă” – va genera o plată a sumei datorate, poate o penalizare minimă. Alunecări persistente sau parșive, în schimb, vor fi tratate ca atare – ca rea voință și pedepsele vor fi pe măsură.
Cineva poate întreba dacă o asemenea abordare elimină înșelăciunea. Nu, n-o elimină dar nici nu-și propune s-o facă. Sistemul pleacă de la început cu premiza că un număr de cetățeni vor minți, că poate destul de mulți vor înșela – dar numai puțin. Sistemul este conceput doar pentru a ține sub control lipsa de cinste și corectitudine, nu pentru a o elimina. Este un lucru vizibil, de exemplu, în regula că la taxe/impozite, când individul a greșit – în favoarea sau în defavoarea sa – în limita a 200$, nici o ajustare nu va avea loc. Sistemul este, cred eu, pragmatic și decide că asemenea ajustări ar necesita câteva mii de angajați suplimentari care, probabil, ar costa în salarii mult mai mult decât s-ar recupera. Sistemul lor nu este obsedat, așa cum mi se pare mie că e obsedat al nostru, de aducerea dreptății din Împărăția Cerurilor pe Pământ – ci doar de un echilibru și proceduri destul de simple ca să nu fie ocolite. Poate părea deprimant dar, ei știu că „ulciorul nu merge de multe ori la apă”. Aici, de exemplu, nimeni nu te hărțuiește acasă ca să plătești amenzile de parcare. O face pentru că știe că, mai devreme sau mai târziu, vei avea nevoie de oarece aprobări de la primărie. Când te duci pentru, să zicem, o autorizație de construcție, funcționarul vede și acele amenzi și nu vei primi actele dorite decât după achitarea amenzilor și cu penalizările de rigoare. În alte state, după un număr de luni sau ani în care nu ți-ai achitat amenzile, un mandat de arestare este emis automat. Iarăși, poliția nu va cheltui timp și bani pentru a te depista– dar când vei încerca să treci granița sau când ești oprit pentru o infracțiune minoră de trafic, mandatul apare în sistem și vei fi arestat. Sistemul lor are răbdarea de a-i aștepta „la cotitură” pe cei care-l ignoră.
Iar dacă, prin absurd, ești un individ atât de malefic și priceput încât să ocolești mereu sistemul, acesta acceptă că încă o hârtie legalizată la notar și 10 timbre fiscale nu vor fi un deterent pentru un asemenea infractor.
Nu știu care dintre sisteme este mai bun. Fiecare poate decide pentru sine. Pentru mine cel în care sunt tratat ca un om cinstit, așa cum știu că sunt și doresc să fiu, este cel mai potrivit. Îmi dă pace sufletească și îmi păstrează demnitatea umană. Acea demnitate pe care, de atâtea ori, am pierdut-o în fața unui funcționar din România care, fără motiv, mă trata ca pe un infractor.
O societate, cred eu, nu poate prospera într-o stare de suspiciune. Această stare generează structuri de control gigantice, neproductive și extrem de scumpe pentru contribuabil. De asemeni, această suspiciune paralizează economia (ca să menționez doar un aspect de care sunt interesat). Orice tentativă de-a mea de a investi în România a fost imediat frântă fie de amintirea sistemului birocratic, fie de teama că oamenii cu care voi interacționa îmi vor trage țeapa. În ultimul caz, spre deosebire de Canada, n-aș avea recurs facil și ieftin în justiție pentru că, așa cum spuneam, prezumția de nevinovăție funcționează mai mult pentru infractori. Dacă eu și puterea mea financiară nu-s de luat în calcul, gândiți-vă totuși că un capitalist important, crescut într-un sistem similar celui în care evoluez eu, va privi lucrurile aidoma.
Oamenii, cu preponderență, o spun studii psihologice de amploare, nu-s nici buni și nici răi. Ei iau forma sistemului în care evoluează – devin buni într-un sistem coerent, care-i recompensează pentru bunătate și devin răi atunci când societatea nu recunoaște faptele lor bune. Dacă orice am face suntem tratați ca infractori, ce mai avem de pierdut? Ce avem de câștigat fiind cinstiți?
