Marea Neagră: geopolitică la pas plus mai multe dulciuri delicioase

„Tur de forţă” este prea puţin spus cu privire la ceea ce face Sabina Fati (şi) cu ocazia celei mai recente dintre cărţile sale – volumul, dens, masiv, dedicat Mării Negre şi intitulat Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Mai bine, mai adecvat o spune Gabriel Liiceanu, unul dintre cei care, în mod decisiv, au încurajat acest proiect: „şi totuşi, nu despre o simplă performanţă cu iz de eroism este vorba în cazul Sabinei Fati. Dacă şi-a pus viaţa în joc, cum, iată, după doi ani, o face din nou, să nu uităm că isprava ei se soldează cu un cîştig enorm pentru noi toţi: din călătoria în jurul Mării Negre, prin Ucraina, Rusia, Crimeea, Abhazia, Georgia, Turcia, Bulgaria şi România, a rezultat o carte care ne ajută să ne limpezim istoria, geopolitica şi cultura lumii în care suntem aşezaţi. Să ne bucurăm de drumul pe care l-a bătut, ca să fim mai puţin ignoranţi”.

De la distanţă, dar privind către cartea dedicată Mării Negre, este de spus că, întrucît lucrurile se repetă oarecum, avem deja de-a face cu un fel de reţetă editorială marca Sabina Fati. O reţetă realmente spectaculoasă care livrează un „produs” de o consistenţă impresionantă şi cu un farmec aparte. În mare spus, există o imensă „materie primă” care vine spre un proiect editorial made by Sabina Fati din ceea ce s-ar putea numi, apelînd la limbajul academic, primary research. Există, aşadar, foarte multă observaţie „la firul ierbii” făcută în spaţii ample. Tematica aleasă/decupată şi către care se duce Sabina Fati , stă pe mai multe „noduri de tensiune”. De asemenea, marile predicate selectate pentru survol şi analiză au actualitate dar şi, multe dintre ele, privite sens istoric, au un trecut problematic, tensionat, de reamintit. Există, de asemenea, în ceea ce face – şi publică sub formă de carte recentă – Sabina Fati şi o dimensiune istorică evidentă (cu punere în context, cu lărgirea cadrului istoric, cu borne istorice la zi). Eseu-reportaj? Da, dar nu numai. Analiză istorică, antropologică, politică? Da, dar nu numai. Sociologie în priză directă? Da, dar nu numai. Toate la un loc şi mai mult decît atît – şi, de fiecare dată, privire proaspătă care se uită la toate acestea o mînă sigură şi competentă care scrie ceea ce vede, simte, înţelege. Cartea este un fel de produs final al unui asemenea demers. Episoade ale călătoriei – cu tot ce spuneam mai înainte (istorie, antropologie, reportaj, eseu ş.a.m.d.) sînt  „picurate” la radio (la Europa liberă) şi în ziar, la România liberă;  în mai multe „tablete” care duc cu sine promisiunea a ceva mai amplu, tablete din care se între-vede proiectul. Apoi avem cartea. O carte bine croită  – care vine la întîlnirea cu un succes editorial inebitabil şi binemeritat. Două cărţi, de fapt, pînă acum – pentru că am vorbit mai sus despre o reţetă şi pentru că, înaintea volumului despre Marea Neagră, am avut încă una, cea despre Drumul Mătăsii.

fati-foto-coperta-1-carte-marea-neagra

Citind – savurînd, mai bine zis – Ocolul Mării Negre în 90 de zile, am fost izbit de evidenţa faptului că, formula este una des uzitată, lucrurile nu sînt ceea ce par a fi. În cel puţin două moduri – unul care ţine de ceea ce este efectiv în carte şi un altul care are legătură cu ceea ce este Sabina Fati. Mai întîi – cartea despre Marea Neagră este, dincolo de orice dubiu, un act de mare curaj. La capătul căruia regăsim un „produs” fastuos – cartea. Ce face Sabina Fati (şi aici, cum şi la volumul despre Drumul Mătăsii) în mod sistematic este să scoată tema principală din pînză de paianjen a locurilor comune şi să o umple de viaţă.Să spun imediat că este ceva raririssim (pentru spaţiul nostru editorial – publicistic) ceea ce avem, odată cu aceste cele mai recente două carţi ale Sabinei Fati şi, totodată, ceva foarte preţios. Apoi, în plină discuţie despre rateurile în serie ale „experţilor” autohtoni cu privire la marile dosare politice ale ultimelor luni de la noi şi mai ales din lumea largă, m-am gîndit des, citind cartea în discuţie, că dacă oamenii care se pretind a fi experţi ar avea prestanţa, seriozitatea şi performanţa publicistico-editorială ale Sabinei Fati, atunci şi spaţiul nostru public ar arăta, îmi place să am această iluzie, altfel. Mulţi dintre cei care ne sînt „vînduţi” şi „marketaţi” drept experţi îndeplinesc doar o funcţie; ei ne sunt arătaţi ca experţi şi impuşi ca atare nu în virtutea competenţei lor, ci prin repetiţie. Sabina Fati – prin tipul de scriitură pe care îl face aceasta şi prin prezenţa sa publică – ne arată cum ar trebui să fie un expert, ce ar trebui să facă acela care ar pretinde că ştie foarte bine o temă, o problemă, un dosar cu relevanţă publică.

Într-o lucrare excelentă dedicată Mării Negre, o monografie care a apărut, la două edituri diferite, la momente diferite, şi la noi, Charles King, autorul acestei cărţi, are un pasaj care intrigă azi în ceea ce mai mare măsură. Pasajul este scris acum mai bine de 10 ani şi sună în felul următor: „timp de mai bine de două mii de ani, diferite imperii, state şi popoare şi-au disputat dreptul politic şi istoric de a domina aceste ape. Acum nu mai este deloc sigur că Marea Neagră a rămas un trofeu la care merită să rîvneşti”. Dimpotrivă, la un deceniu şi ceva după ce lucrurile păreau că intră, pentru acestă regiune, în logica unui „sfîrşit al istoriei” în termenii în care, superficial, este citit Fr. Fukuyama, este cum nu se poate mai sigur că Marea Neagră reprezintă o miză uriaşă. Subtitlul cărţii Sabinei Fati sugerează el însuşi ceva şi în această privinţă – e vorba despre o călătorie care prinde „şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime-time”.

Fapt este că, departe de a fi cel mai cuminte şi cel mai „tăcut” vecin al României, Marea Neagră este foarte zgomotoasă şi tot mai problematică. „Această mare capricioasă, aflată între lumi, parcă mereu nervoasă şi greu de stăpînit, este un loc al nesfîrşitelor dispute, al nemulţumirilor ascunse şi al strategiilor războinice”, notează Sabina Fati. În detaliu şi despre prezent, lucrurile stau, la Marea Neagră şi în vecinătatea ei imediată de fapt în acest fel: „în jurul Mării Negre, spaima de război, autocenzura, frica de autoritate sunt resimţite, în sensul acelor de ceasornic, aproape peste tot de la Odesa la Istambul. Georgia, care oscilează între Est şi Vest, e mai curînd excepţia care confirmă regula, în vreme ce Bulgaria îţi păstrează sentimentele fraterne faţă de Moscova, iar România caută aproape disperat soluţii de apărarea împotriva expansiunii ruseşti, descoperindu-se oarecum într-o poziţie într-o poziţie izolată: la nord, Ucrainaeste sfîşiată într-o confruntare inegală cu Rusia; la est, Republica Moldova este ţinută ca într-o cursă din cauza Transnistriei, enclavă controlată de Moscova; la Marea Neagră  are o nouă graniţă pe mare cu Rusia; la sud, Bulgaria e mereu dilematică şi Serbia e într-un parteneriat fratern cu Rusia; iar la vest, în Ungaria, premierul Viktor Orban s-a săturat de modelul democraţiilor occidentale, pe care vrea să-l abandoneze în favoarea unui „stat iliberal”, dînd ca exemple de urmat Rusia şi Turcia. Ocolul Mării Negre în 90 de zile este, desigur, cartea Sabinei Fati, dar e şi o carte despre noi şi pentru noi – avem multe de învăţat din ea. Autoarea face, în călătoria sa, dar şi în analitica acestui palpitant voiaj, un decupaj geopolitic al cărui rang simbolic este însemnat şi în care se verifică (sau nu) mari idei cu privire la (cît de posibile şi cum anume sînt posibile?) dictaturur(le), democraţii(le), comunităţi(le), diferenţe(le) şi multe alte teme nodale ale lumii de azi. Există şi un avertisment pe care este bine să îl luăm în serios cu privire la ce ar putea să se întîmple aici: „drumul în jurul Mării Negre nu se mai face nici pe apă, nici pe uscat, fiindcă cele două căi sînt întrerupte de conflicte: pe coasta Crimeii circulă doar vase militare, iar vechea intersecţie a rutelor comerciale a fost blocată mai întîi de Războiul Rece şi apoi de încercările noii Rusii de a pune iarăşi mîna pe teritoriile pierdute. Sferele de influenţă abandonate şi reconstruite după 2014, cînd pentru prima dată în Europa postbelică un stat a luat cu japca un teritoriu vecin, au transformat Marea Neagră din nou într-un loc al confruntărilor. Aici totul se întîmplă încet-încet, iavaş-iavaş, ciut-ciut, în aşteptarea „celui de-al noulălea val”, care ar putea fi devastator”.

În fine, mai punctez aici un motiv foarte puternic pentru care lectura acestei cărţi aduce multe beneficii – unele, cu totul neaşteptate: epilogul acesteia. Finalul cărţii este intitulat „Drumul pe care l-am făcut şi dulciurile pe care le-am mîncat în jurul Mării Negre”. A propos de dulciuri: sînt foarte multe, iar descrierea lor este incitantă. Nu îţi mai vine să laşi cartea din mînă…

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *