Citesc din întâmplare un titlu precum ”Scandalul premiului NOBEL. Cum se face DE RUȘINE președintele Uniunii Scriitorilor din România, în cazul Bob Dylan” (majusculele menite să îngroașe dimensiunea scandalului nu îmi aparțin). Articolul este semnat de dl. Gabriel Mihai, care ”combate bine”. Deși în breasla scriitoricească îi cunosc pe majoritatea criticilor literari, domnul Gabriel de la Evenimentul zilei unde apare acest titlu inept mi-a scăpat. În ce constă afirmația litigioasă a dlui. Manolescu: „E o mizerie. Bob Dylan e un textier de mâna a doua. O fi el regizor de film, dar nu merita premiul Nobel. În America sunt mari scriitori care nu au Nobel. Bob Dylan nu are ce căuta la Premiul Nobel. E complet caraghios“. Fac o paranteză necesară: De ce nu ar fi creditabil un critic literar de talia lui Nicolae Manolescu, autorul unei Istorii critice a literaturii române, cel care a ”moșit” la Cenaclul de Luni, una dintre cele mai importante generații poetice, ultima mare generație poetică, generația ’80? De ce s-ar face de râs formulând un dezacord, dezacord care este împărtășit nu în forme atât de directe și de către alți critici literari?! Nu mai puțin decât Mircea Cărtărescu într-o reacție la cald și într-o formă voalată împărtășea opinia criticului. Scriitorul a revenit diplomatic asupra primei postări, cu un elogiu, însă stupoarea sa, nu mă îndoiesc, a fost reală. Însă nu penibilul domn Gabriel Mihai care lasă injuria să-i scape cu dezinvoltura șutului dat într-o conservă ruginită este subiectul intervenției mele, ci prin ricoșeu reacțiile cu privire la acordarea acestui Nobel, un subiect de reflecție care mi se pare profitabil pentru a înțelege mai bine condiția literaturii într-o lume care citește tot mai puțin pe măsură ce se scrie tot mai mult.
Aș remarca că la retrospectivă există mai multe dezamăgiri cu privire la decizia luată de membrii juriului nobelizant. Mi le exprim pe ale mele, raportându-mă la trecutul recent, cu riscul de a fi făcut de rușine de către ”specialiști”: Doris Lessing, Patrick Modiano, Svetlana Alexievici. Ultimii doi îmi plac, dar … dar… Aceste dezamăgiri le am în raport cu scriitorii care nu au primit premiul, unii dintre ei pomeniți și de Mircea Cărtărescu, precum Salman Rushdie, Don DeLillo, Antonio Lobo Antunes, Thomas Pynchon, sau alții precum Milan Kundera, fără a mai vorbi de cei care nu mai sunt în viață pentru a primi acest premiu. De asemenea, încerc o frustrare să văd că Mircea Cărtărescu nu primește acest premiu, un scriitor total, remarcabil deopotrivă în poezie și în roman, cum foarte rar se întâmplă cu un scriitor. Mi-aș dori ca și România să fie pe harta Nobelului, dorință legitimă. O merită cu prisosință. Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Marin Preda (și lista nu se oprește aici) ar fi putut fi oricând printre nobelizați. Aceasta este doar o parte a poveștii.
O altă observație este că acordarea premiului Nobel ia în considerație adeseori (întotdeauna?) și o altă dimensiune a literaturii. Să-i spunem socială? Nu doar literatura este în discuție, după normativul estetic cu care-și configurează Harold Bloom canonul occidental (și personal), ci și impactul pe care ea se presupune că îl are în societate. Din acest punct de vedere o serie de scriitori sunt mai up to date decât alții, și fiecare își are momentul lui, circumstanțele favorabile, moment care odată ratat, nu va mai reveni. Un scriitor rus care vorbește despre Cernobâl sau despre dezagregarea Uniunii Sovietice în contextul agresivității Rusiei lui Putin cade mai bine decât un ficționar din est construind lumi abstruse de un farmec înnebunitor sau decât un stilist de un rafinament uluitor care face concurență în proză stilului manuelin sau decât un magnific continuator al spiritului povestaș din O mie și una de nopți adaptat romanului etc. Literatura acestora din urmă nu servește numaidecât actualității. Această impresie a mea nu reprezintă un vot de blam la adresa premiilor Nobel și nici a jurizării. De altfel, în această parte a poveștii aș putea foarte bine să greșesc.
Pe de altă parte, pentru un critic literar (și nu numai) comparația este inevitabilă, este instrumentul cu care lucrează în încercarea de a discerne, de a ierarhiza, de a stabili valoarea estetică. Rol ingrat și riscant al criticului literar, nu odată mari critici literari s-au înșelat, adeseori se fac detestabili. Face parte din ”meserie”. Aș adăuga faptul că, avându-l în discuție pe Nicolae Manolescu, avem unul dintre criticii literari care a avut un simț extraordinar al valorii estetice, fapt probat de ”temele” sale și de faptul că omologările lui critice făcute la cald stau și acum în picioare.
La o comparație simplă între Bob Dylan și Mircea Cărtărescu doar în dimensiunea poeziei, nu îți trebuie foarte mult spirit critic ca să înclini balanța în favoarea scriitorului român. Pe lângă Mircea Cărtărescu, spre exemplu, Bob Dylan se află într-o ordine a secundarului, ceea ce nu reprezintă o discreditare a celui din urmă, pentru că Bob Dylan nu este mai puțin poet. De aceea nu l-aș numi ”textier”. Cu toate acestea, Nicolae Manolescu nu greșește observând ceea ce sare în ochi, numai că Bob Dylan joacă cumva în altă ligă, nu a canonului literar, nu a mainstreamului și este cumva în afara narațiunii în care a fost inclus. Fără nicio îndoială este un poet autentic, fără nicio îndoială este un poet care-și trăiește poezia prin intermediul muzicii și o face să trăiască pentru toți ceilalți. Are în spate tradiția prodigioasă a trubadurilor și truverilor, coborând până la miticii aezi. A făcut un serviciu imens poeziei scoțând-o ”în stradă” precum toți marii interpreți poeți. În felul acesta, poezia ajunge la un public mult mai larg decât cel care altfel i-ar da atenție. Nu vorbim aici de un popularizator, de un entertainer, ci de un poet care-și trăiește poezia cu toate celulele firii așa cum au fost cei din generația beat.
Gestul făcut de juriul Nobel este unul postmodern, acordând preeminență a ceea ce trece din perspectiva Canonului Occidental într-un registru minor, pasabil, delectabil, frivol, consumerist (la propriu și la figurat, poezia lui Bob Dylan se vinde bine prin muzică!). Eu cred că acest gest curajos vizează altceva și anume serviciul pe care Bob Dylan și prin el poeții ”textieri” îl fac poeziei diseminând-o, făcând-o accesibilă unui public atât de larg, cultivând și făcând să vibreze sensibilități ascunse chiar și față de cei care le posedă. Gestul acestui juriu vizează felul în care poezia pe care o face Bob Dylan și toți cei care-i seamănă cucerește această dimensiune a socialului, poezia ca formă de socializare, de comunicare, de edificare a unei comunități, poezia ieșită din copertele unei cărți pentru a ne însoți cu sonul propriu pe toți, de la vagabonzi la universitari. În filmul Dangerous Minds (1995) al lui John N. Smith, o profesoară ajunsă la un liceu de cartier cu elevi care fac parte din mediile infracționale, îi ajută să descopere poezia cu ajutorul lui Bob Dylan, arătându-le faptul că poeziile lui Bob Dylan îi privesc, vorbesc despre ceea ce ei simt, li se adresează, de fapt. Și îi cucerește, îi convinge, îi îmblânzește pe o parte dintre ei, chiar dacă nu-i poate salva pe toți și mai ales câștigă respectul lor pentru poezie ca expresie de sine autentică și puternică. Bob Dylan deschide porțile pentru tot ceea ce înseamnă poezie și aici serviciul făcut poeziei, gen față de care nu doar cititorul de astăzi își manifestă rezerva pentru complicațiile care ar decurge din ea, este considerabil. Și nu cred că greșesc.
Mărturisesc că îmi place enorm Bob Dylan cu tot cu text, nu doar muzica lui și nu e doar atât. Există un context, cel de care amintește și Andrei Codrescu, Bob Dylan venea cu un timbru particular, melancolic și dezinvolt în lumea mea comunistă pe care o locuiam încă la 17 ani când totul s-a prăbușit. Bob Dylan era deja acolo, herald al unor libertăți la care visam, al unor orizonturi pe care le tatonam cu ajutorul literaturii și implicit al lyricsurilor lui, ale celor de la Dire Straits, cu rock-ul celor de la Marillion, Pynk Floyd, Jethro Thull etc. Spre deosebire de Doris Lessing, Bob Dylan îmi spune foarte mult și în primul rând mă emoționează de fiecare dată așa cum o fac și Jacques Brel sau Georges Brassens sau, mai nou, Têtes raides. Rezistă poezia lor în comparație cu cea a lui Mircea Cărtărescu? Nu cred că are rost comparația. Cine mă împiedică să mă bucur deopotrivă de literatura lui Mircea Cărtărescu și de lyricsurile celor amintiți și a încă multor altora?
Pentru prima oară juriul Nobel face un gest atipic, curajos, neașteptat de tineresc, aproape flower power, ”canonizând” necanonicul, nestatornicul poeziei, flotabilitatea ei călătorind în sufletele noastre, valoarea ei în afara comerțului estetic specializat, capacitatea ei de a ne elibera, de a ne dărui simplu, fără fasoane sentimentul profund al umanității noastre. Probabil că e o eroare, dar cât de binevenită! Una care ar trebui să elimine logica listei de așteptare și a statului la coadă la Nobel. Cu toate frustrările care decurg de aici, pe care și eu le am.
Sau altfel spus, cu versurile lui Bob Dylan: ”Hey! Mr Tambourine Man, play a song for me I’m not sleepy and there is no place I’m going to”…
взять займ онлайн
Pour une fois, je suis d’accord avec Nicolae Manolescu.
Draga domnule Țepeneag, vă respect opinia și mă bucur că ne-ați împărtășit-o. De altfel, este opinia multor literați cu o incontestabilă autoritate. Mie mi se pare interesant ca studiu de caz acest verdict și semnificația lui pe care refuz să o pun pe seama unei suficiențe, a unui diletantism al membrilor juriului suedez. Într-un fel, mă întâlnesc în opinia mea cu Andrei Cornea cu un execelent articol din revista 22, ”Un Nobel pentru America”, nu în motivație strict, ci în faptul de a deplasa discuția în zona înțelesului pe care-l dăm noțiunii de literatură și a rolului pe care ea îl joacă în societatea contemporană. Pentru mine, acest premiu reprezintă și un gest cu semnificații la care să reflectăm. În sistemul de referință al canonului literar sunt convins, așa cum am și afirmat-o tranșant, că și dvoastră și dl. Manolescu aveți dreptate. Însă cred că acest premiu deschide un alt orizont de reflecție cu privire la literatură, un orizont în care canonul devine secundar. Altfel, îmi doresc un Nobel pentru Mircea Cărtărescu care îl merită cu prisosință. Va veni, nu va veni? Nu știu. Însă mai important decât atât este să știi că în cultura română actuală există un scriitor de talie mondială.