Despoţii Nordului: Romanovii şi vremurile lor

Imperiul Rus care intră în război la 1914 spre a se prăbuşi în revoluţie trei ani târziu le apărea contemporanilor săi ca o structură bizară: contrastul dintre arhaicitatea autocraţiei şi radicalismul inovator al artei ruse era doar una dintre imaginile ilustrând această tensiune ce se va dovedi fatală. După cum la fel de dramatică era distanţa dintre elita unită în jurul simbolului imperial şi domeniul de vaste şi insondabile energii al ţărănimii. Cât despre avântul prometeic al intelighenţiei ruse, acesta era ingredientul ce va oferi anului 1917 dimensiunea sa escatologică, sub semnul raţiunii şi al progresului.

O dată cu anul 1917, dinastia ce conduce şi se confundă cu statul dispare. Abdicarea şi mai apoi execuţia Romanovilor lasă în urma sa vidul din care se va hrăni imaginaţia leninistă. Comunismul sovietic este un pariu cu istoria, un pariu al cărui sens nu poate fi separat de durata lungă a istoriei ruse. Între Uniunea sovietică şi Rusia Romanovilor continuităţile există, la un nivel pe care oficialitatea marxist-leninistă îl va nega, dialectic. Ceea ce va fi dus mai departe, în forme perverse şi rafinate de legităţile leniniste, este centralitatea arbitrariului. Puterea Autocratului de a dispune de vieţile supuşilor săi este încredinţată, acum, Partidului şi voinţei sale. Crimele lui Stalin nu fac decât să exacerbeze această logică patrimonială. Uniunea Sovietică este domeniul administrat suveran de tiran şi de complicii săi. Totul în numele Ideii.

Cronica lui Simon Sebag Montefiore dedicată Romanovilor, magistrală şi fascinantă, dominată de un impecabil simţ al dozării epice, este, în acest context de mutaţii şi de continuităţi, o tentativă de a pătrunde în intimitatea acestei dinastii care înseamnă, pentru trei secole, Rusia însăşi. A fi ţar implică relaţia, directă şi brutală, cu puterea, cu crima şi cu sângele. Istoria Romanovilor nu are nimic glamour sau glossy în dezvoltarea ei. Latura de soap-opera pe care unii o pot specula este profund înşelătoare. Biografia Romanovilor este biografia statului rus însuşi. Ridicarea şi prăbuşirea lor este povestea unui Imperiu. Vocaţia Rusiei de expansiune imperială este manifestarea unui destin care le este menit Romanovilor de Providenţă. Marşul de neoprit al Ţarilor este marşul animat de această credinţă mesianică.

Arbitrariul

Romanovii se ivesc ca deţinători ai puterii imperiale la căpătul tragicului interval al “ vremurilor tulburi”. “ Boris Godunov” al lui Puşkin evocă, în linii shakespeariene, aceste momente de teribilă cruzime şi de încleştare paroxistică. Existenţa Rusiei înseşi este în cumpănă, asediată fiind de inamicii externi şi de seria de Pretendenţi. Trecerea de la această tumultuoasă experienţă traumatică la consolidarea dinastică aduce cu sine temelia pe care se fondează guvernarea Romanovilor însăşi: puterea Rusiei este inimaginabilă fără ilimitarea autocratică a ţarului care se află în fruntea ei. Atotputernicia sa este piatra unghiulară a viitorului rus. Peste trei secole, nu altfel va gândi Nicolae al II-lea.Contemporan cu Woodrow Wilson, Clemenceau şi Lloyd George,el este fascinat de aceasta himeră a ţarului- părinte al supuşilor săi. Limitarea puterii, prin actul constituţional de la 1905, îi apare drept cel mai înjositor episod al vieţii sale.

Romanovii sunt obligaţi, prin chiar natura oficiului lor politic, să se instaleze în acest rol de autocraţi. Succesul, ca şi supravieţuirea lor biologică, depind de talentul cu care îşi îndeplinesc această partitură dramatică. Ilimitarea a puterii lor este dublată de riscul, real, al comploturilor şi mai apoi, în sacolul XIX, al atentatelor. De la Petru al III-lea şi Paul I la Alexandru al II-lea, galeria de ţari asasinaţi este semnificativă.Meseria de ţar în Imperiul Romanovilor este una pe muche de cuţit.

În limitele autocraţiei, ţarii conturează un stil de exercitare a puterii, mai mult sau mai puţin baroc. Maniera de exercitare a violenţei este modelată de tiparele culturale şi de apetitul individual pentru vărsarea de sânge. Efigia lui Petru cel Mare nu este doar aceea a reformatorului-ctitor, dar şi aceea a călăului, examinând cu curiuozitate ştiinţifică capul tăiat pe eşafod. Peste un veac, Nicolae I, fidel logicii birocratice, anchetează pe decembrişti, dar renunţă la nobilul rol de călău. Dincolo de scenografie, poziţia ţarului este aceeaşi. Atacul împotriva împăratului este un atac la adresa Rusiei înseşi.

Se poate spune, iar cronica lui Simon Sebag Montefiore o dovedeşte strălucit, că declinul imperial este inseparabil de incapacitatea celui din urmă ţar de a fi un perfect autocrat. Între tată, Alexandru al III -lea, şi fiu, diferenţa nu este de ideologie politică, ci de fermitate imperială. Personalitatea dominatoare a tatălui lasă moştenire fiului credinţa de neclintit în natura ilimitată a autorităţii sale. Podobenosţev este nu doar sfetnicul lui Alexandru al IIIl-lea, dar şi mentorul ţareviciului. Pulsiunile retractile ale lui Nicolae al II-lea sunt acompaniate de încăpăţânarea cu care nu renunţă la postura divină a oficiului său. Tratamentul acordat lui Witte ori lui Stolîpin nu este întâmplător. Creşterea influenţei miniştrilor săi ar fi o ştirbire a autocraţiei. În faţa lor, ţarul preferă comfortul camarilei sale,animată de Rasputin. Cazul acestuia din urmă este semnificativ în măsura în care fuziunea dintre misticismul rus şi intransigenţa autocratică subminează, fatal, onorabilitatea Romanovilor.

A fi ţar presupune elaborata punere în scenă a puterii de care se înconjoară împăraţii şi împărătesele. Ilegimitatea este compensată prin fastul intelectual şi barocul decorului. Ecaterina cea Mare este în centrul acestui cult imperial a cărui funcţiune este de a proiecta imaginea unui suveran dinspre care radiază Luminile. Ţarina este elogiată, de către admiratorii ei occidentali, ca întruchiparea raţiunii triumfătoare. Familiaritatea ei cu Filosofii francezi o consacră ca parte a panteonului lor.

Ceea ce adulatorii Ecaterinei ignoră, în numele aceielaşi raţiuni, este brutalitatea ei internă şi voracitatea expansiunii ei. Răscoala lui Pugaciov şi lichidarea Poloniei sunt monumentele care îi ilustrează domnia. Suveranul luminilor este conducătoarea care împinge granţele Imperiului, în vest, ca şi în sud. Visul Bizantin al Ecaterinei nu este unul gratuit, ci încununarea unei viziuni despre Rusia.

Această duplicitate ipocrită trece la nepotul ei, enigmaticul Alexandru I. Ezitările politice nu afectează ataşamentul său faţă de ideea autocraţiei. Între reformele lui Speranski şi amanajarea cazonă a coloniilor militare, supremaţia ţarului nu este pusă în cauză. Ambiţiile europene ale lui Alexandru maschează acelaşi apetit expansionist. Eliberatorul Europei, arhitectul Sfintei Alianţe este şi recuceritorul Poloniei.Masca lui Alexandru este, aşa cum sugera Puşkin, aceea a unui sfinx autocrat.

Cronica Romanovilor este indisociabilă de nucleul politic în jurul căruia se organizează legitimitatea lor. Monarhie de drept divin, Imperiul Romanovilor este o structură patrimonială, dominată de un ţar-stăpân. Autoritatea imperială rusă este, indiferent de decorul ei istoric, o manifestare a arbitrariului. Domnia legii nu poate fi reconciliată decât parţial cu Statul Romanovilor. Marile reforme din epoca lui Alexandru al II-lea sunt tentativa, ratată, de a grefa pe acest imperiu scheletul modernităţii politice. La 1905, revoluţia va eşua în acelaşi punct. Nicolae al II-lea nu se va resemna, niciodată, cu postura de şef de stat constituţional. Anul 1917 şi catastrofa leninistă sunt precipitate de irosirea acestor ocazii de sincronizare politică.

Romanovii lasă ca moştenire Rusiei această cultură a arbitrariului. Totalitarismul dezvoltă, monstruos,vocaţia de dominare şi de împilare a statului rus. Regimul lui Putin închide un ciclu istoric, reîntorcând Rusia în spaţiul glaciaţiunii autocrate. Libertatea politică rămâne, acum, ca şi atunci, o himeră, iar apărarea ei o infracţiune politică.