Hello Lisbon

Hello Lisbon, așa se numește complexul de apartamente în care am stat. Chiar în centrul Lisabonei, dotat cu de toate, de la mașină de spălat la cuptor cu microunde, de la plită electrică la fier de călcat. Fiind tot timpul în mișcare, prin Lisabona și împrejurimi, n-am folosit aproape nimic din dotare, dar e bine de știut, pentru documentarea altor călători, că ele există. Din balcon, se puteau admira, la ore târzii din noapte, zidurile casteluluiSão Jorge.

Cu cartelele reutilizabile Viva Viagem, pe care le încărcam periodic, cu 3, 5 sau 10 euro, treceam dintr-un mijloc de transport într-altul, din feribot în metrou, din tramvai în tren, din autocar în metrou și așa mai departe. Fără stres, fără emoții că nu vom prinde trenul din pricina întârzierii autocarului. Orarul e sfânt pe la portughezi. Pasagerii din autocare nu circulă în picioare.Nu se îmbrâncește nimeni, fiecare își are marcat locul pe bilet. Nimeni nu urlă. Nimeni nu scuipă pe jos cojile de la semințele de dovleac sau de floarea-soarelui.

Străduțele înguste din centrul vechi, mesele de două persoane, înghesuite până-n buza treptelor care nu se mai termină, vinul portughez, sec, cel mai adesea roșu, lichiorul din cireșe, vândut la 1,25 euro, băut în picioare, ca o licoare magică. Lângă acel chioșc minuscul, dimineața, foarte devreme, o cerșetoare bătrână își întinde pe caldarâmul rece, în tăcere, o eșarfă neagră, imensă. Ține tot timpul privirea în jos. Nu vede, nu aude. Netezește, pe rând, bobițele unui rozariu. Faianța pastelată, în care sunt învelite clădirile la exterior, păstrează răcoarea.

Catedrala Sé sau Santa Maria Major. Puțin mai jos de Biserica Sfântul Anton, pe stânga, este restaurantul portughez Antiga Casa de Pasto Estrela da Sé. Mai la vale, dacă mergi pe lângă linia de tramvai, se ajunge în fața unui arc de triumf cu ceas. Acolo este Praça do Comércio.

Oceanul Atlantic nu are mai mult de 16-18 grade la orele amiezii. Nisipul e fin pe plajele de la Estoril și Cascais. Ca tot românul, nu ratăm fotografierea în fața casei unde a locuit Mircea Eliade. Rua da Saudade. Trei pescăruși cu privire acvilină ne taie calea. Croncănesc a pustiu.

bizar

Cabo da Roca, punctul cel mai vestic al Europei, un fel de capăt al acestei lumi. Cu greu reușim să surprindem câteva cadre. Vântul ne duce pe sus, părul o ia razna, glugile atârnă greu pe cap, au fost mulți care și-au pierdut viața cocoțându-se pe acele stânci. Dau o viață pentru o poză la Cabo da Roca! Teren neprietenos, aspru. Oceanul se întinde la orizont, se-mbină cu cerul, senzația de vertij e acolo, abia aștept să urc în autocar. E o energie vie, care mă-mpiedică să înaintez în contemplare. Aceeași plantă, ca un covor verde, acoperă nisipul. Marius îmi spune că e aloe vera.

Traversăm cu feribotul râul Tejo, către Cais do Sodre, pentru a ajunge la statuia Cristo Rei, asemănătoare cu cea din Rio de Janeiro. Urcăm pe niște scări hiperînguste, în spirală. Ne atingem unii de alții, e ca un dans pe ace. Fustele se ridică rușinos, à la Marilyn Monroe. Rucsacul e ținut deasupra capului, ca o ofrandă.

Fatima. Autocarul oprește chiar în fața Sanctuarului. Slujbă în aer liber. Oficiază trei preoți. Femei și bărbați înconjoară în genunchi capela. Aprindem câte o lumânare electronică. O luminiță intermitentă ne dă startul la rugăciune. E lumânarea noastră. Ne bucurăm. Găsesc pitită,sub bancă, o fotografie cu Lucia și Francisco, unul dintre frații săi. E semn de la Dumnezeu. O ridic smerit și o așez într-un caiet cumpărat, cu o zi înainte, din mall-ul Vasco da Gama.

La Sintra, am ajuns, din gara Rossio, cu trenul. 4, 30 euro de persoană, cu formula zapping. Am bifat, ca tot omul, Palacio Nacional da Pena, Castelo dos Mauros și Quinta da Regaleria. Am plecat din Lisabona pe la zece dimineața, când afară erau deja 30 de grade și am găsit, în Sintra, o oră mai târziu, ploaie, la mai puțin de 15 grade. Ca supliment pentru pesimiști, o ceață persistentă. Prin urmare, am intrat în primul butic și ne-am cumpărat o umbrelă plustrei bluze negre, cu glugă. Pe toate scrie: Hello Portugal.

Mănăstirea în stil gotic din cartierul Belem. Mosteiro dos Jéronimos. Construită de Manuel I, în 1502. Intrare gratuită. În fiecare duminică a lunii e așa. Avem noroc. Mi-e foarte sete. Apa se vinde cu doi sau chiar trei euro la colț de stradă. În sticle mici, de 500 de ml. Mulți vânzători ambulanți ne răspund în română. Nu ne punem întrebări. Mai avem de mers până la turnul din cartierul Belem. Torre de Belém.Simt că mă prăbușesc. Senzație de pășit prin deșert. Cu soarele în față, la peste patruzeci de grade Celsius. Cel mai bine am mâncat într-un restaurant japonez, Sakura, pe malul râului Tejo. Eu îi spun Torje. Marius mă corectează. Acela-i fotbalistul. A nu se confunda cu râul ce traversează Lisabona. Podul Vasco da Gama. Uriaș, ultramodern, de peste 17 kilometri, nu-i vedem capătul. Se pierde în ceață. Deasupra lui, de-a lungul malului, trec nenumărate cabine, pe un fir alunecând ușor. Mă cuprinde frica subit. Nu, nu voi urca în cabină. Până la Oceanario nu mai avem decât un kilometru. Floare la ureche. Iulia își face selfie cu palmierul și cu hotelul de cinci stele în formă de navă cosmică.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *