Contabilitatea dăunează grav sănătății

Recent, în Rusia, era cât pe ce să se întâmple o tragedie. Nu este vorba de criza ucraineană, nici de gaura de milioane de euro în urma Olimpiadei de iarnă. Este vorba de contabila de 120 kg a unui circ din nordul Rusiei, care a căzut peste un crocodil din dotare. Acesta s-a resimțit serios în urma impactului: a vomitat ore în șir, iar veterinarul i-a „recomandat” repaos total. Contabila a fost amendată[1].

Știrea, prezentată în această formă, mă intrigă în mai multe feluri. Nu-i vorbă că situația e complet pe dos, în coliziunea om-fiară animalul fiind cel pus în pericol și suferind de șoc post-traumatic. Mai ciudat mi se pare că jurnaliștii au ținut să facă precizări legate de profesia celei căreia crocodilul de la circ i-a căzut victimă. Dacă ar fi fost cântăreață, coafeză sau cameristă (pentru a alege doar meserii care încep cu aceeași literă), povestea și-ar fi pierdut ceva din savoare. La fel s-ar fi întâmplat și dacă, în loc de 120 de kg, ar fi fost raportate doar 60 (bașca de pe-acum fumatul 90-60-90). De ce o contabilă care era să trimită un crocodil pe lumea cealaltă este mai amuzantă decât un pompier în aceeași situație? Și de ce o femeie grasă care a făcut această ispravă stârnește hohote de râs mai zgomotoase decât un bărbat slab, pozând în Crocodile Hunter?

Că am vești proaste pentru obezi (și, mai ales, pentru obeze) nu e așa o noutate. Se pare, însă, că veștile pentru contabili sunt și mai rele. Așa că le voi formula cu mănuși: contabilii de astăzi sunt ce erau negustorii de mai anțărț. Asta nu se poate clarifica decât citindu-l pe Jacques Le Goff[2], care, vorbind de figuri și tipologii eroice în istoria culturală a Occidentului, includea pe toată lumea, de la cavaler la păstor, mai puțin negustorul și bancherul. Toate categoriile sociale și profesionale au fost, pe rând, ridicate în slăvi, demonizate, mitologizate. Până și muncitorul și țăranul au avut parte de epoca lor de glorie, dar burghezul comerciant nu s-a bucurat în veci de tratament preferențial. Asociat tipului uman lipsit de măreție, văzut ca un individ limitat, auto-suficient, concentrat doar asupra prestigiului financiar personal, negustorul, încă din zilele Evului Mediu întunecat, este nimeni altul decât pionierul pragmatismului universal. În zilele noastre, lucrurile acestea s-au mai schimbat. Nu se poate contesta aura tragică a finanțiștilor care și-au văzut moartea cu ochii în timpul crahului de la bursa new-yorkeză din 1929. La fel, nu putem să nu-l catalogăm ca erou pe brokerul de pe Wall Street, cu atât mai mult cu cât acesta a fost investit cu calități totemice (i se spune Lupul) și s-a imortalizat prin rolul interpretat, cu glamour hollywoodian, de Leonardo di Caprio. Aceștia  nu se mai numesc astăzi negustori; sunt oameni de afaceri, executivi și alte etichete cu ștaif care, deși au pierdut din misticismul căutătorilor Graalului, au câștigat în eleganța costumelor Armani. Contabilul, însă, nu se înconjoară nici de tragism, nici de cravate Hermes, iar un scenariu de film despre viața și tribulațiile lui nu se va scrie niciodată (doar lui Woody Allen dacă i-ar veni vreodată o asemenea idee). El pare, în chiar numele său, să amestece contra-eroismul negustorului și lipsa de măreție a funcționarului tradițional. Poate de aceea niciun contabil care se respectă nu-și mai spune contabil – nici măcar atunci când substantivul este compus cu foarte măgulitorul șef. Există formule mult mai corecte, de la economist (nici acesta, e drept, dătăror de fiori metafizici) la universal-respectabilul și în-toate-valabilul director.

Dar angajata circului nu era doar contabilă, ci mai avea ghinionul – din păcate, din ce în ce mai frecvent întâlnit – de a însuma nu mai puțin de 120 kg. Raportându-mă din nou la mai sus pomenitul eroism, aș recunoaște că, în afara lui Pantagruel și a lui Falstaff (eroi, dar comici) niciun obez nu ar ajunge să întruchipeze (dar, mai ales, să întrupeze) gloria și romantismul ce se cer personajelor mărețe. Chiar și în poveștile pentru copii, puștiul gras este, de cele mai multe ori, cel ridicol, rău-voitor, tocilar, pârâcios, iar suplețea fizică este sinonimă cu generozitatea, ingeniozitatea, popularitatea, loialitatea. Lăcomia este agresivă și periculoasă, ca și absența auto-controlului, ambele defecte ușor detectabile în orice personaj a cărui talie depășește numărul maxim de centimetri admis de lege. Dacă aruncăm o privire asupra literaturii clasice, vom observa că personajele care se iau (prea) în serios sunt, de cele mai multe ori, rotofeie, în timp ce ființele asupra cărora suntem indirect îndemnați să adăstăm spre luare aminte sunt subțiratice, aproape transparente. Grăsimea secolului al XIX-lea este, așadar, un însemn al auto-suficienței burgheze. Mai aproape de prezent, urmărirea greutății a ajuns o strategie de uniformizare și „normalizare”[3], spre neplăcerea feministelor radicale, care, prin anii 70, aruncau cu petarde și gaze lacrimogene după candidatele la Miss World (care erau, evident, slabe și purtătoare de costume de baie), îndemnându-le să nu se lase biruite de tirania siluetei.

Pentru că totul pe lumea asta este relativ, vreau să vă atrag, totuși, atenția că 120 kg pentru unii sunt mai nimic pentru alții, deși, dacă facem și conversia în livre, am vedea dublu (la propriu, 1 kg reprezentând fix 2.20 livre). Nu am urmărit corespondentul rusesc al emisiunii de mare impact „Ajutor, vreau să slăbesc” (cu numeroasele-i variațiuni sezoniere), dar verii și mătușile nord-americane ale acesteia sunt la îndemâna oricui. Astfel, nu trebuie să dai dovadă de-o subtilitate ieșită din comun pentru a remarca faptul că o persoană „foarte grasă” care cere sfatul nutriționiștilor de la Prima TV (de fapt, a unei singure doamne consilier alimentar, care are și ea, ca Martin Luther King, un singur vis, acela că toți românii vor ajunge, în scurt timp, să dea cartofii, micii și pâinea pe ghimbir, goji și guacamole, în cantități variabile) cîntărește rareori mai mult de 90 kg. O emisiune americană cu o miză asemănătoare nu se încurcă cu astfel de nimicuri, prevenindu-și telespectatorii încă din titlu că numărătoarea începe de la 300 kg (adică 600 lbs, mai precis). Într-o asemenea emisiune, după ce soțul de 290 kg ajunge într-un an la 120 (trecând de la mărimi de haine cu denumiri care nici nu știam că există la numai – și mult râvnitul! – 2 XL), soția de 130, care, până atunci nu avusese nicio problemă, este îndemnată să meargă puțin la spa pentru a reintra cât ai clipi în formă maximă).

Nu știm ce fel de crocodil era cel cu spinarea strâmbată de zdupeșa contabilă – unii, ce-i drept, sunt mai slăbuți de felul lor, nedepășind nici în clipele de maximă glorie 200 kg (440 lbs). Dacă, însă, crocodilul de Nil (mai împlinit decât debilele sale neamuri de mlaștină) ar fi aclimatizat la Circo Americano, să se calculeze câte livre ar putea avea, stipulate ca atare în fișa postului, contabila de Huntinton West Virginia[4] sau de Houston Dallas[5], cele mai împlinite orașe din Statele Unite.

 

[1] Evenimentul zilei, 24 mai 2014.

[2] Jacques Le Goff, Negustorii şi bancherii în Evul Mediu, Bucureşti, Meridiane, 1994.

[3] Susan Bordo, „Reading the Slender Body”, în M. Jacobus, E. Keller, S. Shuttleworth (coord.), Body Politics. Women and the Discourses of Science, New York and London, Routledge, 1990.

 

[4] După statistici Gallup.

[5] După statistici Men’s Fitness.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *