Bolintineanu sau o călărire în zori

Spectrul lui Bolintineanu se află închis în “ Levantul “ lui Mircea Cărtărescu. Barocul său postmodern i-a unit pe Manoil şi pe Conrad şi a dat poeziei începuturilor acea energie unică, sinteză de ludic şi de recitire tandră. Undeva, în adânc, dincolo de strofele lui Mircea Cărtărescu, se poate simţi şi sunetul poemelor lui Bolintineanu. Prolixitatea, lipsa de masură, naivităţile sunt uitate. Textele sale rămân un extraordinar semn al începuturilor, o pagină din pagina cosmogoniei noastre.

Bolinitineanu a fost un erou al timpului său. Fără a poseda claritatea gnomică a lui Alexandrescu, fără a accede la seninătatea apolinică şi regalitatea lui Alecsandri, fără a poseda geniul ciclopic al lui Heliade, Bolintineanu a participat la acest moment al zidirii. Debutul său din 1842, cu memorabila “ O fată tânără pe patul morţii” propunea un timbru care i-a sedus pe contemporani. Timp de decenii, Bolintineanu a fost un reper în jurul căruia s-a organizat canonul. Eclipsa sa de după 1866 este semnul îndepărtării sale de direcţia unei literaturi pe care nu o mai poate înţelege. Dar omagiul lui Emnescu din “ Epigonii” configurează piatra tombală a nostalgiei.

Gloria postumă a lui Bolintineanu, atâta cât a mai supravieţuit asaltului critic, a stat sub semnul generaţiilor de şcolari: recitate mecanic, parte a ritualului patriotic , parodiate copios, legendele sale istorice sunt moştenirea cea mai vizibilă ce ajunge până la noi. Ilizibile astăzi,ele sunt expresia unei primăveri a popoarelor, celebrarea unei mândrii naţionale, la fel de entuziaste ca şi textele istorice în proză ale lui Bălcescu.

Dar Bolintineanu este mai mult decât această suită de instantanee din trecutul naţional. Redat epocii sale, aşa cum scria Ion Pillat într-un text memorabil dedicat posterităţii sale, Bolintineanu este efigia, inegală şi bizară, a romantismului paşoptist însuşi. În viaţă şi în scris, Bolintineanu a fost fidel misticii romantice. Mărirea şi decăderea sa sunt fragmente din epopeea romantică europeană. Ruinele creaţiei sale ajung până la noi, evocând complexitatea unei sensibilităţi proteice şi imaginaţia unui deschizător de drumuri.

Sunetele viitorului

Într-o analiză ce rupea cu linia tradiţională de lectură a lui Bolintineanu, Ion Negoiţescu remarca potenţialul literaturii sale poetice de a fi un fecund rezervor de sunete,anticipând viitorul liricii noastre. Dincolo de coaja bibliografiei şcolare, se afla poetul ce deţinea nu doar un geniu al limbii, dar şi strania putere de a-i anunţa pe cei care vin după el. Bolintineanu devenea , aşadar, o placă turnantă, un moment în care se poate citi tot ceea ce urmează, ca formă de manifestare poetică.

În Bolintineanu coexistă, de o manieră surprinzătoare, mai multe spirite, explorând, fiecare dintre ele, în felul său, o pistă de evoluţie şi un parcurs potenţial. Bolintineanu este un oximoron. El este, simultan, capabil să se închine Nordului de legende, dar şi Orientului mătăsos. El este nu doar cronicarul trecutului naţional,dar şi pelerinul care se apropie de ruinele lumii cu melancolie romantică. Extravaganţele lui poetice nu reuşesc să elimine această pluralitate de voci.

În ceea ce are nordic şi romantic- tenebros, în direcţia baladelor sale fantastice şi a epopeilor dacice, Bolintineanu îl cuprinde pe Eminescu. Mai mult decât oricare dintre paşoptişti, Bolintineanu a aclimatizat modelul german al fantasticului macabru, prin mediere franceză. Intuiţiile sale din “ Mihnea şi baba”sunt impresionante. După cum la fel de ambiţioasă, deşi uneori alunecând în ridicol galant,este tentativa de a organiza o mitologie autohtonă precreştină. În gesturile sale se poate citi lecţia herderiană. Geniul poporului este inseparabil de foclor, de eresuri şi de mituri. Poetul nu este doar un revoluţionar, dar şi vizionarul ce redescoperă pietrele strămoşilor săi.

La fel de romantică şi de herderiană este şi seria de legende istorice. Ion Pillat remarca simplitatea homerică a unora dintre versuri. Intenţia lui Bolintineanu a fost aceea de a scrie, fragmentar, epopeea poporului său. Ea urma să fie îndreptarul care să îl conducă pe acesta spre regăsirea măreţiei pierdute. Comunicarea cu Eminescu, cel din “Scrisoarea a treia”, este vizibilă. Scenariul poetic a lui Bolintineanu este unul tipic paşoptist. Asemeni lui Kogălniceanu sau Bălcescu, el şterge colbul de pe cronice bătrâne şi aşează înaintea contemporanilor oglinda moralizatoare a trecutului de glorii. Poemele istorice ale lui Alecsandri de mai târziu vin din aceeaşi sursă. Istoria îi obsedează pe paşoptişti. Revoluţia se cere împlântată în solul naţional.

Bolintineanu este, în spaţiul românesc, unul dintre cei mai ambiţioşi byronieni. Umbra poetului mort în Grecia se întinde asupra operei sale. Experienţa lungului său exil, din care revine abia la 1857, hrăneşte una dintre capodoperele sale. “ Conrad”, publicat peste un deceniu, este ecoul măreţ al tradiţiei poemului epic romantic. Prin numele personajului, ca şi prin tematică, textul lui Bolintineanu este afin cu o întreagă linie europeană. Literatura noastră îşi are un Childe Harold al ei. Departe de patrie, confruntat cu ruinele istoriei, Conrad al lui Bolintineanu repetă experienţa romantică originară. Condiţia sa de pelerin damnat este una comună epocii.

Conrad face legătura, simbolic, şi cu Sudul spre care Bolintineanu se va îndrepta. Prin ereditate şi prin sensibilitate, Bolintineanu este sedus de acest culori pe care Mediterana şi Orientul le aşează înaintea sa. În poemele sale se simte un freamăt orientalizant, atât de romantic în elanurile sale. Bolintineanu nu are nimic din adâncimea onirică a lui Nerval. Orientul pe care îl explorează are o nuanţă parnasiană. În volutele poeziilor sale se simt Macedonski, dar şi Ion Pillat ori Ion Barbu, sugera Ion Negoiţescu. Bolintineanu este însuşi sudul, aceasta lumină ce trezeşte energii şi musteşte de mistere.

Sudul lui Bolintineanu poate fi Macedonia pastorală, dar şi Bosforul pe ale cărui maluri poposeşte, la invitaţia lui Ion Ghica. Sudul sunt insulele pe care le cutreieră Conrad, dar şi urmele lumii antice, semn al vanităţilor copleşite de timp. Orientalismul lui Bolintineanu are o graţie desuetă, o galanterie de manea modernă, o senzualitate convenţională de telenovelă turcească. Cadânele sale au un colorit parnasian.Trupul feminin se eliberează de povara convenţionalismului european. Românii repetă, deloc paradoxal, experienţa de mirare fascinată a europenilor. Ei sunt, acum, ochiul european ce întâlneşte enigma catifelată a odaliscelor.

Sunetele poeziei sale se indreaptă, simultan, spre cei doi scriitori care domină finele de secol XIX şi începutul de secol XX, Eminescu şi Macedonski. Naivitatea, inegalităţile, prolixitatea,ilizibilitatea coexistă cu această avântată alergare a artistului. Opera lui Bolintineanu nu este doar o ruină vizitată pios, o colecţie de maxime patriotice. Ea este şi o genune din care răzbate sunetul majestuos şi graţios al poeziei.