Mă duc la cenaclu, vere

Se ia un autor aflat la primele sale texte şi prin şiretenii specifice (zâmbete, bătăi pe umăr, o laudă-două, că nu ne doare gura) este dus la o şedinţă de cenaclu, pentru a citi din opera proprie. Lectorul lecturează, ascultătorii ascultă. Cei prezenţi fac o serie de comentarii pe marginea textului, unele mai favorabile, altele mai veninoase, toate însă – este asigurat autorul, spre binele lui şi al lucrării. Autorul însuşi îşi notează febril (în minte, căci să scoată acum, tam-nesam, un carneţel şi-un pix ar da rău în ochii acestor domni pe care-i admiră) toate observaţiile. O dată ajuns acasă, va încerca, sau nu, să rescrie proza cu pricina, conform îndemnurilor (sau chiar ghionţilor).

Scenariul de mai sus, deşi sărac în detalii, poate rezuma o impresie generală cu privire la iniţierea, desfăşurarea, ori chiar necesitatea unei şedinţe de cenaclu. Dacă însă în ceea ce priveşte iniţierea şi desfăşurarea lucrurile sunt oarecum clare, ele petrecându-se pur şi simplu, indiferent că avem de-aface cu un succes sau cu un dezastru, când vine vorba despre utilitatea unei lecturi cu public, urmate de comentarii, cred că se impun câteva nuanţări.

Personal nu îmi fac nici cea mai firavă iluzie că un autor chiar îşi va modifica propriul text, în care a investit timp, idei şi afecţiune, după cum li se năzare colegilor de cenaclu. Afară doar de cazul în care opera sa conţine gogomănii flagrante, inadvertenţe de timpi şi de spaţii, violentări ale gramaticii ş.a.m.d. Când acestea sunt grave, intervenţia colegilor devine de asemenea inutilă, din simplul motiv că ei nu vor reuşi să fabrice un scriitor bun din cineva care nu are niciun fel de aptitudini.

Să luăm şi exemplul unui scriitor talentat, care citeşte un text bun. Auditoriul nu mai conteneşte cu laudele. Se ivesc totuşi şi vreo doi – trei cârcotaşi, cărora le-ar fi plăcut ca într-un loc sau altul, textul respectiv să sune altfel (nu mai punem aici şi problema unei perceperi subiective). Ne imaginăm oare că autorul va da fuga să facă modificările cerute? Să fim serioşi… Poate însă că unul dintre critici este chiar editorul care intenţionează să publice lucrarea cu pricina. Ei, atunci se schimbă lucrurile…

De ce se duce totuşi la cenaclu autorul lăudat? Într-un posibil manual de cinism am putea descoperi următoarele explicaţii:

a) Din narcisism

b) Pentru imaginea publică

c) Pescuieşte idei pentru o altă lucrare

În altă ordine de idei, am întâlnit deseori autori care sar ca arşi (e un mod de-a spune) în apărarea propriului text, mai ales atunci când li se pare că ascultătorii n-au înţeles mesajul său generos. Nu mă opun cu înverşunare unei astfel de manifestări, deşi ea s-ar dovedi cu adevărat utilă dacă s-ar desfăşura după următorul algoritm:

“Autorul: N-aţi înţeles nimic! În textul meu am vrut să spun că aşa şi pe dincolo…

Criticul: Ei, dacă ai fi vrut să spui că aşa şi pe dincolo, uite cum ar fi trebuit să scrii…”

Personal cred însă că dacă un text nu reuşeşte prin el însuşi să spună ce intenţiona să spună, intervenţiile autorului aduc mai degrabă cu nişte încercări zadarnice de resuscitare…

Aş vrea să se înţeleagă bine, spre deosebire de alte dăţi (constat, chiar în timp ce scriu aceste rânduri, că eu însumi m-am apucat să-mi explic textul…) că sunt perfect conştient de existenţa unor excepţii merituoase, înţelegând prin această sintagmă “blestemată” autorii care chiar ţin seama de observaţiile publicului cenaclist.

De ce merg totuşi la cenaclu? Trec peste partea cu berea-de-după în compania unor prieteni dragi şi valoroşi, deşi o fac cu maximă părere de rău. În afară de bere, glume şi informaţie, îmi place să simt că îndeplinesc un ritual, că fac parte dintr-un grup de pasionaţi care preţuiesc acest ritual, fără ca asta să le afecteze stima pentru aceia care nu au timp sau nu vor să o facă.

Pot spune însă, fără ezitare, că vin la cenaclu mai mult pentru comentariile la text decât pentru textul în sine. Este o sesiune de brainstorming care le foloseşte tuturor celor de faţă, nu numai autorului. Este un creuzet în care se generează şi se combină idei, într-o alchimie necesară tuturor celor ce se pregătesc să compună. Este, nu în ultimul rând, o stare de spirit şi un contor al stării de spirit.

Mai merg la cenaclu pentru acel factor inhibitor pe care îl induce prezenţa faţă în faţă a combatanţilor şi pe care, riscând să par demodat ori mai ştiu eu ce, îl numesc “moderaţie“. Tot aşa după cum mi se pare că, sub acoperământul virtualului şi al unui nick, eliberaţi de complexe, unii îşi exersează voioşi mitocăniile, botezându-le cu mândrie “francheţe“. Vorbim tot despre excepţii, evident…

Este nevoie de un cenaclu real? Întrebarea a fost rostită chiar la prima şedinţă Prospectart, de către fondatorul, din anii ’80, al acestor reuniuni, şi a făcut valuri cu diverse prilejuri, generând comentarii ori dispute, după caz. Toate împărtăşind soarta dialogurilor dintre interlocutori prea competenţi pentru a se putea convinge unii pe ceilalţi: un sfârşit indecis.

S-a mers până acolo încât s-a afirmat că tot ceea ce se petrece într-o şedinţă de cenaclu reală, se poate consuma cu tot atâta succes, ba poate chiar cu ceva mai multă eficienţă, în mediul încăpător al internetului. Se strâng la Observator 20-30 de participanţi? Pe net putem strânge oricâţi. Se pot citi şi comenta la Observator, într-o şedinţă, două-trei texte de câte 9-10 pagini? Pe net putem posta oricâte texte, oricât de mari, iar de comentat ce să mai zicem. Dacă mă întrebaţi ce se poate întâmpla la Observator şi nu se poate întâmpla mai bine pe net, mă văd nevoit să vă răspund că nimic. Mi-aş permite doar să adaug că nici viaţa reală nu se petrece mai bine decât aceea de pe net…

Este, la urma urmei, o problemă de opţiune. Fiecare e liber să trăiască aşa cum vrea şi mai ales unde vrea, în real, ori în virtual, ori şi-şi, potrivit caracterului, personalităţii, aspiraţilor şi stării sale de spirit.

Acum, fiindcă tot a venit din nou vorba despre starea de spirit… Un prieten care n-a mai fost în România de peste două decenii, consumator conştiincios de science fiction, mă întreabă pur şi simplu care este starea de spirit a fandomului românesc. Vede bine că se publică, ies cărţi, e la curent cu intervenţiile de pe bloguri, răsfoieşte revistele on-line. “Dar care este starea de spirit?” insistă el. Mi-am zis că omul, ca orice dus de multă vreme de-aici, e încercat poate de nostalgia unei tinereţi marcate de un Dan Merişca, de convenţiile animate, de cenaclurile care se iscau la miezul nopţii şi se încheiau în zori, de almanahuri şi câte altele. Ce să-i spun eu acestuia? I-am dat să aleagă, ori să facă o medie, expediindu-i două attachuri: o culegere de relatări de la frumoasele zile Bookfest, exprimând bucuria unora de a se cunoaşte şi a comunica, pe de o parte. Pe de altă parte, suma comentariilor pe care le-a stârnit eseul “Aşteptările unui cititor amator de science fiction”, al lui Dragoş C. Butuzea. După o vreme, prietenul mi-a scris că nu pricepe nimic. I-am răspuns cinstit că nici eu…

Articol preluat din Revista Societăţii Române de Science Fiction și Fantasy (http://www.srsff.ro)