Nu este, desigur, deloc obligatoriu să îi credem pe cei de la The Sunday Times în privinţa aprecierii lor despre cartea care prilejuieşte acest text – VENEŢIA, autor: Jan Morris. Aprecierea cu pricina este una tranşantă: avem de-a face cu „cea mai frumoasă carte despre Veneţia care s-a scris vreodată”. Dar nici nu este cazul să ne grăbim să negăm o asemenea formulă. O putem lua în serios, fie şi numai punîndu-i un „bemol”, un compus care este o parafrază la o marcă foarte celebră de consum (lichid): Veneţia lui Jan Morris poate fi luată în calcul pentru a fi considerată „probabil cea mai frumoasă carte despre Veneţia care s-a scris vreodată”.
Fiindcă această carte chiar este aşa: frumoasă, foarte frumoasă. Este, de altfel, una dintre primele trăsături ale ei care ies în evidenţă şi care, pînă la final, continuă să „semnaleze” cu pregnanţă. În plus, a propos de frumuseţea ei, dincolo de – folosesc o formulă poate prea brută – „execuţia” acestei cărţi, există un duh care pluteşte printre, dar mai ales, cred eu, peste paginile ei: este, îmi vine să spun, duhul acelui loc (nu doar loc în sens geografic în fond, ci mult mai mult de fapt!) despre care este această carte. Veneţia este un spaţiu al splendorii, dar şi al decadenţei, este un teritoriu privilegiat unde mari opere ale omenirii (nu doar obiecte de artă care stau în muzee, ci şi case, palate, străzi; fiecare dintre ele – lumi în sine!) stau să se scufunde. Şi cel mai probabil că unele dintre ele, cîndva, mai devreme sau mai tîrziu, o vor face – se vor scufunda. Vor fi măcinate deopotrivă de apă şi de timp…
Veneţia este, inclusiv în registrul simbolic, un loc în care se moare. Titlul acestui text nu trimite în mod direct la această idee a decăderii dar el se agaţă de ceva care vine din această tradiţie semantică. Să spun, foarte onest, că nu e un titlu original – este o parafrază după o alta al cărei autor este un intelectual rafinat, Marcel Tolcea. Marcel a spus şi a scris – şi a rămas în folclor asta! – despre o expoziţia de artă plastică, dacă ţin eu bine minte, aşa: (Mo)Arte la Veneţia. În descendenţa acestui joc de cuvinte este şi titlul meu – şi nu este deloc o formulă aleasă pentru a da bine.
Într-o primă instanţă, aşadar, o carte despre Veneţia ar fi – aşa cum ne indică şi cum ne invită poate majoritatea „setărilor” mentale / culturale pe care le ducem cu noi sau pe care le dobîndim cu privire la acest oraş – una despre decădere şi, ca formă supremă de decădere, una despre moarte. Ceea ce scrie Jan Morris este însă, într-o măsură covîrşitoare, o (C)Arte la Veneţia şi, într-o măsură mult mai mică, o carte despre (MO)Arte la Veneţia. Căci este o carte care pulsează de viaţă. Şi de un fel de iubire – adîncă, înţelegătoare, uşor melancolică.
ZOOM 1. Jan Morris, în 1993, despre Veneţia, loc despre care spune că este „cel mai frumos oraş din lume”: „Veneţia zilelor noastre este ceea ce este: o expoziţie grandioasă (şi supraaglomerată), care poate juca roluri necesare şi onorabile, dar nu tocmai măreţe în viaţa noii Europe. Poţi fi îndrăgostit de un asemenea loc?”
&
ZOOM 2. Jan Morris, în 1993, despre Veneţia, loc despre care spune că este „cel mai frumos oraş din lume”: „uneori simt într-adevăr un fior din emoţia de altădată, dar această stare nu mai apare atunci cînd amintirile mele sunt răscolite de licărirea caleidoscopică a unui siaj sau cînd simt mireasma îmbătătoare a ruinelor care se dezintegrează ori cînd ma cuprinde amărăciunea, ci mai curînd atunci cînd văd vechiul oraş etalîndu-şi din nou minunăţiile, înţesat cu admiratori, zornăindu-şi profiturile, afişîndu-şi splendorile teatrale, reînsufleţit de acel vechi afrodisiac veneţian – succesul.”
Pentru rigoare, cele două citate de mai sus sînt decupate din cuvîntul introductiv al ediţiei a treia a acestei cărţi – ediţie apărută la 33 de ani după ce fusese publicată în premieră (anul apariţiei prime a cărţii este 1960). Ele marchează o schimbare de raportare afectivă – inevitabilă, firească. Timpul este, şi aici, în texte despre iubire, nu numai în privinţa iubilor în sine, necruţător. Dar, chiar şi aşa, chiar după mai multe decenii, Veneţia este, pentru autorul cărţii de faţă, un loc al vieţii, al pulsiunii. Un spaţiu întrucîtva căzut, muzeificat tot mai mult, dar nu mort. În mod fundamental: în viaţă, cu viaţă şi, cum îl vor vedea şi alţii care se vor îndrăgosti de el, plin de viaţă.
Aceasta este, de altfel, şi una dintre lecţiile subtile, dar pregnante, pe care ni se sugerează lectura cărţii: anume, că depinde de oameni, de cei care vor veni acolo sau de cei care vor vorbi şi scrie despre ce este acolo, cum şi de cei care vor dori să vină acolo, ca Veneţia să fie sau să nu fie cu viaţă…
P.S. Nu am spus nimic sau aproape nimic despre ce anume este în carte, despre ce este de fapt această carte (departe de a fi doar un volum, cum era iniţial proiectat, de reportaje şi foarte departe de a fi o simplă carte de călătorie). Am invocat însă la începutul textului un cuvînt – şi acesta poate avea funcţia unui fel de far călăuzitor pentru lectură: frumuseţe. Să mai adaug doar că, deşi este destul de evident, avem de-a face cu o frumuseţe care se lasă descoperită, care vă invită să o descoperiţi.
