razant prin vitralii

Cine-mi șoptește la ureche să mă las de meserie, să nu mai scriu însetat ca un animal de tracțiune după ce a parcurs kilometri de pajiște neumblată, împiedicându-se de propria umbră ca de-un bidon cu smoală? Cine-mi urlă-n urechi să plec în munți, să mă reconstruiesc din tăcerea pietrelor, din rotunjimea stelelor, din amarul frunzei răsucite-n parabola instinctului de conservare? Cine-mi șoptește că lumea e ca un far bombardat în al doilea război mondial, că nu are însemnătate decât atunci când încerci să o calci pe coadă, pe coada lungă extrasă din era dinozaurilor cenușii, înaripați, carnivori sau ierbivori, puțin importă, cine mă poate trage de mânecă, în acest spațiu precar dintre un cuvânt și altul, dintre prima și ultima respirație, dintre ah și oh, infinitezimal popas, adăugire la nimic, ca picătura de otravă, strecurată savant, cu pipeta, în gamela cu ceai a prizonierului condamnat la moarte în ziua solstițiului de vară? Cine mă conduce pe ultimul drum și-mi cântă-n fața sicriului cu ardoare pe clapele unui pian dezafectat simfonia a opta, cine se-ntoarce-n orașul părăsit pentru bani, ca cioara, seara, pe-o uliță pustie, rostogolindu-și ochiul hulpav pe marginea de catifea a morții? Cine mă-mpinge, fără să simt umilința, până-n poarta închisă a castelului părăsit?Cine suspendă ferocitatea albă a dălții ascuțite? Cine se-ntrece-n a găsi vinovați pe culoarul îngust dintre a fi și a nu fi? Cine asmute câinii, în zori, spre turma de stele și adoarme pe-o parte în plină furtună? Cine refuză să arunce mănușa peste gardul improvizat? Cine trece razant prin vitraliile sufletului meu, plecat în marea călătorie, înălțat, ca o statuie victoriană, dincolo de cuvânt?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *