Prima ediţie a happening-ului Klapka Jazz & Poetry, la Timişoara, a adus alături scriitori, muzicieni şi iubitori de poezie şi jazz. Curtea interioară de poveste de la Casa Artelor a găzduit o seară literar-muzicală. Chiar aşa s-ar putea spune: serată literar-muzicală, oricât de bourgeoise ar suna, dar pe de altă parte încurajator, dădător de speranţă. Evenimente de acest gen îţi dau sentimentul că, indiferent de dimensiunea lor, pun o cărămidă la supravieţuirea culturală într-un timp al disoluţiei, într-un timp în care reperele par a fi dispărut. Peisajul mediatic marginalizează evenimentele culturale, personalităţile culturale, indiferent de anvergura lor, astfel că fiecare eveniment devine important în sine – atât prin scriitori, muzicieni, artişti, cât, mai ales, prin consumatorii de cultură care dau sens acestor manifestări. Păstrănd proporţiile, trăim într-o vreme în care rezistenţa prin Cultură este şi trebuie să fie un mod de viaţă.
Aşadar, luni seară, poeţii Robert Şerban şi Adrian Bodnaru, muzicienii Ion Dorobanţu şi Victor Miclăuş, într-un spectacol organizat de Asociaţia Memoria Culturii, parteneri – Direcţia Judeţeană pentru Cultură Timiş, Teatrul German de Stat, Teatrul Naţional Timişoara, Primăria Timişoara. Poezie alternând cu jazz, fundal sonor sau solo-uri pasionale ale lui Ion Dorobanţu şi Victor Miclăuş, castanul din curtea interioară, aplauze, o seară de vară, zidurile pline de istorie ale Casei Artelor, luminile aprizându-se pe măsură ce seara se lăsa tot mai poetic şi muzical, cum altfel?!, ingredientele unui eveniment reuşit. Curtea a fost plină de energie, energie ce circula prin muzică, poezie, oameni. Stay tuned! Va continua.
Casa Artelor din Timişoara este un loc de poveste. O curte interioară cu istorie. Funcţionează din 2006, în incinta Direcţiei Judeţene pentru Cultură Timiş. Istoria clădirii însă se duce înapoi departe în timp, primul proprietar a fost Johann Lechner, curelar, şi asta era pe la 1752. În 1828, Klobuschitz Joseph a devenit proprietar. De asemenea, în perioada 1791 – 1947, clădirea a servit drept sediul unor tipografii, edituri, redacţii de gazete. Mai departe în timp, în 1888, aici se tipăreşte săptămânalul în limba română „Foaia de Duminică” de către Uhrmann Heinrich.
Clădirea a devenit, începând cu 15 martie 1815, prima bibliotecă publică cu sală de lectură. A fost înfiinţată de Josef Klapka. De altfel, era prima bibliotecă publică din Imperiul Habsburgic. (sursa http://www.culturatimis.ro/casa-artelor/).
Iată două dintre poemele citite cu ocazia primei ediţii a a happening-ului Klapka Jazz & Poetry:
Adrian Bodnaru
* * *
Am fost îndrăgostit
ca piloții primelor avioane de poștă:
treceam prin păsări
sperând să mi se oprească motorul,
prin firele de telegraf,
cu gândul că mă va răsturna,
până la urmă, unul,
că voi cădea,
cu sticluța mea de parfum,
de pe vitrină,
și locul prăbușirii va fi descoperit
după miros de scrisoare.
Zburam de-a lungul căilor ferate,
cât să mă rătăcesc în fumul locomotivelor:
franceza mea era slabă
ca vederea sălciilor pletoase
în preajma frumoaselor vremii,
dar mă ridicam la timp de pe stânci,
salutând graseiat
din corzile de pian ale biplanului
și apăream în emisiuni filatelice.
Îmi terminam coniacul,
mă lipeam de plicuri
și mă lăsam scuturat din blănuri de câine
ca un purice,
cum mă vădeam de jos:
meseria mea se făcea în frig
și singurătate,
iar cei mai buni dintre noi
țineau la vis nopți în șir fără să se vadă,
poate și pentru că eram tineri cu toții.
Iubeam, desigur, cu toată puterea;
îmi puneam aripile de mătase
la picioarele trapezistelor
și câștigam duminicile mai mult
decât toți proprietarii de baruri
din apropiere:
mi se spunea Soprana,
fiindcă după războaie
am urcat într-un elicopter cu lumină tare
și am stat
în locul unei lămpi cu picior,
lângă fotoliu,
până la sfârșitul romanului.
Atunci,
regina mi-a legat cu mâna ei
corespondența diplomatică de gleznă
și m-a ținut sub cheie
într-o cameră cu fereastra deschisă,
unde am albit peste noapte:
așa am intrat în rândul mesagerilor.
În zori,
am azvârlit din turnul palatului
un porumbel:
dovada nașterii unui urmaș la tron
a rămas pentru totdeauna la mine.
Robert Șerban
* * *
iubita lui era puţin mai mare decât fiica lui
care nici ea nu era prea mare
căci încă se confesa păpuşilor
în fiecare duminică îşi ducea păcatul la biserică
şi îl povestea tuturor sfinţilor
se ruga cu ochii închişi
iar apoi îi privea pe rând
îndelung
dar nici un muşchi nu se mişca pe faţa lor
a schimbat de câteva ori biserica
a mai sărit peste unele detalii din poveste
a aprins lumânări groase
şi a pus bani unde trebuia să pună
dar nici măcar prea bunul Nicolae n-a dat vreun semn
iar până la urmă
el a luat asta ca pe o încuviinţare
şi nu i-a mai căutat
sunt ani mulţi de atunci
iubita e încă frumoasă
nu s-a măritat niciodată
şi uneori îi mai trimite fiicei lui câte-o păpuşă
FOTO CREDIT: Andreea Medinski
