„Dacă eu aş fi un ministru al Învăţământului şi mi s-ar da să mă ocup de conţinutul unui manual de fizică, aş tăia cel puţin trei sferturi din el şi aş lăsa tocmai ceea ce este esenţial în el: procesul de gândire. ”
Cristian Presură:
Interviu realizat de Adrian Naftan și Cosmin Pălcuie
Adrian Naftan (A.N.): Ce v-a îndemnat spre studiul fizicii, domnule Presură?
— Eram deja student în anul trei la Facultatea de Electrotehnică, când am întâlnit un excelent profesor universitar, Alexandru Nicolae, care ne preda teoria câmpului electromagnetic. Când el m-a văzut interesat de ecuaţiile lui Maxwell, m-a luat deoparte şi mi-a spus: « — Cristi, văd că ţie-ţi place mult teoria asta. Uite: ţine această carte – se numea «Fizica modernă» – a lui Feynman şi citeşte-o. ». Am citit-o cu o atât de mare plăcere, încât mi-am spus că asta trebuie să fac, aşa că am urmat apoi şi cursurile Facultăţii de Fizică din Bucureşti.
A.N.: Ce v-a fascinat la cartea lui Richard Feynman?
— Mi-au plăcut foarte mult ecuaţiile. Prin ele am văzut frumuseţea matematică a fizicii. Cu toţii vorbim despre fizică, căci ne place să dezbatem proprietăţile găurilor negre şi vrem să ştim ce ar putea fi în depărtarea altor universuri. Pentru mine, însă, este cu mult mai frumos atunci când iau aceste fenomene şi le aduc în spaţiul ecuaţiilor pentru a le rezolva. Fac parte din generaţia crescută fără Discovery Channel, cu revista Rebus şi culegerea de algebră a lui C. Niţă şi C. Năstăsescu.
Cosmin Pălcuie (C.P.): Credeţi că într-un viitor îndepărtat se va mai folosi matematica pentru reprezentarea fenomenelor fizicii?
— În cel puţin următoarea mie de ani, cred că încă vom folosi matematica. Vom descoperi alte legi în spatele legilor pe care le cunoaştem deja, dar acele legi tot prin matematică vor fi exprimate. După aceea însă, s-ar putea să descoperim că natura fundamentală a lumii nu sunt ecuaţiile şi numerele, ci un altceva din spatele lor. Cine ştie?
A.N.: Există profesori de fizică care predau elevilor fizica fără să o însoţească de experimente sau detalii teoretice utile înspre înţelegerea sa. Cum aţi povesti-o dumneavoastră elevilor?
— Un profesor de fizică nu trebuie să le explice copiilor ce se întâmplă fără să îi îndrume spre gândire. Cel mai bun este exemplul proiectului coordonat de profesorul Cristian Haţu. Aici, profesorul aruncă în apă un buştean mare şi o piatră mică, şi apoi îi întreabă pe elevi: „De ce se scufundă piatra, care e mai uşoară, şi nu buşteanul, care e mai greu?”. Răspunsul va conduce automat la noţiunea de densitate, iar elevii vor înţelege bine despre ce este vorba. Astăzi, se trece cu rapiditate prin programa şcolară, fără să poţi înţelege bine ce se întamplă, pentru a acoperi o gamă largă de cunoştinţe. Dacă eu aş fi un ministru al Învăţământului şi mi s-ar da să mă ocup de conţinutul unui manual de fizică, aş tăia cel puţin trei sferturi din el şi aş lăsa tocmai ceea ce este esenţial în el: procesul de gândire. Aş transforma lecţia de fizică într-una de gândire, utilă în toate aspectele vieţii, de la cele profesionale sau personale până la alegerile parlamentare.
A.N.: Dacă aţi fi nevoit să alegeţi între spaţiul cosmic şi cel pământean ca obiect de studiu, ce aţi alege?
— Cel cosmic, fără îndoială. Sunt fascinat de mult de câte lucruri din universul îndepărtat vedem azi, pentru prima oară. Pe pagina de Facebook a cărţii mele «Fizica Povestită – Editura Humanitas», scriu zilnic câte o «Pilulă zilnică de ştiinţă», cu ajutorul câtorva colegi (https://www.facebook.com/stiintaclub/?fref=ts). Recent, am postat o «pilulă» în care vorbeam despre centrul unei nebuloase, fotografiat de telescopul spaţial Hubble. În poza respectivă se vede materie orbitând în jurul stelei neutronice. Noi suntem martori la asta pentru prima oară! Când văd acea nebuloasă, vreau să fiu efectiv acolo, cu nava Enterprise, dacă s-ar putea. Tehnologia modernă, în aproape fiecare săptămână, are astfel de noutăţi. Dar aşa sunt eu: prefer să mă duc în spaţiu şi să-l studiez, deşi şi fizica pământeană este frumoasă, atâta doar că îmi lipsesc condiţiile fizice extreme pe care le-aş găsi în spaţiu.
(Nebuloasa Crabului – sursă: site-ul www.nasa.gov)
A.N.: Între spaţiul cosmic şi cel pământean, unde credeţi că aţi putea găsi adevărul absolut al acestui univers?
— Într-un fel, e paradoxal. Răspunsul poate fi găsit chiar şi numai în spaţiul vid. Imaginează-ţi că ceea ce este în faţa ta este vid: nu are nici măcar aer. Vidul clasic nu are niciun fel de materie înăuntrul său şi, astfel, nu aş putea descoperi nicio lege. Dar, în mecanica cuantică, vidul aduce la viaţă particule virtuale, iar acelea sunt toate particulele din univers: electroni, protoni etc. Prin experimentele de mecanică cuantică, eu aş putea găsi toate particulele din univers. De aceea, dacă aş studia acest vid cuantic, aş găsi toate legile universului. Desigur, este mai dificil, dar nu imposibil.
Mai uşor ar fi să mă duc în universul îndepărtat, spre pildă, lângă o gaură neagră, acolo unde sunt lucruri extreme: spaţiul este curbat puternic, iar teoria relativităţii lui Einstein joacă un rol foarte important, mult mai important decât, să zicem, pe Pământ. De aceea, căutând locurile speciale din univers, pot să reconstruiesc legile universului mai repede.
De fapt, până la urmă, asta este toată căutarea fizicii! Dacă te uiţi la un fizician şi-l întrebi cum descoperă el universul, atunci vei observa că el reuşeşte să identifice într-o situaţie particulară câteva legi necunoscute. Dintr-o particularitate, el extrage legi universale.
Spre exemplu, cum s-au descoperit prima oară electronii? Atunci când prin frecarea a două obiecte, s-a observat că ele se electrizează. Este, efectiv, un experiment particular. Nu cumva se realizează un transport de ceva anume între cele două obiecte? Ne uităm la un copac, de pildă, şi spunem: « Aa, ce copac frumos! », iar mai apoi vine fizicianul: « Stai o clipă! Tu te uiţi cum bate vântul în partea de sus? Eu cred că pe aici se ascunde o nouă lege! ». Asta e capacitatea fizicianului: să zărească lucruri pe care noi, non-fizicienii, nu le vedem.
C.P.: Se crede printre cercetători şi nu numai că există o energie care ne susţine realitatea şi că aceasta le dă atomilor noştri continue vibraţii. Un centru de energie. Credeţi că această teorie este adevărată?
— Nu, nu cred. Să mă explic. În filosofia hinduistă, se foloseşte foarte des cuvântul «energie» sau «vibraţie»: că materia este adusă în existenţă de aceste energii. În ortodoxie se vorbeşte despre energiile necreate. În fizică, «energia» este un termen foarte clar: ea desemnează nişte mărimi numerice care se conservă. Să luăm, spre exemplu, o cană pe care o ţin în aer: are o anumită cantitate de energie; dacă o împart în două, energia totală va fi suma celor două bucăţi. Fiind în aer, atunci cana este energie potenţială. Dacă îi dau drumul înspre jos, se transformă în energie cinetică. Deci, energia nu dispare, ci se transformă.
De-aceea spun unii că energia este o mărime fundamentală, pentru că ea se conservă. Ar fi cărămida fundamentală a universului, astfel. Până la urmă, spun ei, universul este constituit din energii care se tranferă dintr-o parte într-alta, dar care niciodată nu dispar. Împarţi cana în două, se împart şi energiile. Contopeşti cele două părţi din cană, se contopesc şi cele două energii.
Această teorie are o problemă fundamentală. În teoria relativităţii generalizate, în special în epoca de expansiune a universului, energia nu se mai conservă simplu (cel mai bun exemplu este cel al câmpului inflatonic). Energia rămâne doar un număr, care se poate schimba în timp, şi care depinde de expansiunea universului. De aceea, eu nu cred că energia (şi vorbesc de cea fizică) este o cărămidă fundamentală a acestei lumi, ci mai degrabă că lumea are o descriere matematică.
A.N.: Newton spunea despre el însuşi că se simte asemeni « unui copil care se joacă pe malul mării şi se bucură atunci când găseşte ici-colo o piatră mai şlefuită sau o scoică mai frumoasă ca de obicei, marele ocean al adevărului întinzându-se necercetat asupra lui ». Vă vedeţi precum Newton atunci când studiaţi fizica?
— Da, mă simt efectiv ca un copil atunci când o studiez. Un copil care îşi dă seama că lumea asta e aşa de mare, încât el nu poate să înţeleagă decât o bucăţică din ea. Einstein spunea: « Eu vreau să ştiu ce este în mintea lui Dumnezeu. ». E un gând care stă cuibărit în creierul oricărui fizician, indiferent de definiţia pe care o dă legilor ultime ale universului, deşi fiecare realizează depărtarea faţă de aceste legi ultime. În special în ultimii ani mi-am dat seama, dureros, că voi muri nu numai neştiind care sunt ultimele legi ale universului, dar nici cine am fost eu.
A.N.: Credeţi că ar fi posibil ca pentru aflarea ultimelor legi ale universului, să le extragem tocmai din primele legi?
— Astfel speră mulţi fizicieni şi tot aşa sper şi eu: ca din legile prime, apărute odată cu Big Bang-ul, să deducem şi celelalte legi ale universului. Dar poate că ne înşelăm, după cum spunea Richard Feynman cu claritate.
C.P.: Credeţi în prezicerea viitorului? Dacă putem privi în viitor, de ce nu putem să privim şi orice moment din trecut, asemenea unei viziuni?
— Nu cred în prezicerea viitorului, cel puţin nu în „prezicătorii” din rubricile de Horoscop. Ideea pe care o sugerezi tu este, însă, foarte interesantă, nu numai pentru o eventuală poveste science-fiction, dar şi pentru problema cauzalităţii în fizică. Tu spui că, dacă am putea vedea orice moment din viitor, atunci e logic să vedem şi orice moment din trecut. Aşa, practic, vom vedea orice moment din tot universul şi vom avea o cunoaştere absolută a universului. Pune pană pe ecuaţii şi vezi implicaţiile unei astfel de presupuneri!
C.P.: Creierul uman ar trebui să funcţioneze la nivel cuantic, adică abilităţile existente ale creierului pot manipula ceea ce este într-o particulă. Astfel, această funcţionare cuantică ne dă conştiinţa şi, în cele din urmă, abilitatea de a percepe şi timpul.
— Mari fizicieni din lume spun despre conştiinţă că este un proces cuantic din creier. Dacă, într-adevăr, creierul tău ar fi format din atomi şi electroni clasici, fără procese cuantice, atunci tu n-ai exista, ci ai fi doar un robot. Dar, spun ei, pentru că atomii şi electronii se comportă cuantic, îţi creează conştiinţa în creier și liberul arbitru. Vei găsi nume precum Roger Penrose care susţin această teorie.
În cartea mea, « Fizica povestită », am o secţiune care se numeşte « Conştiinţă cuantică ». Acolo argumentez împotrivă. Eu cred, împreună cu alţi fizicieni, că nu se poate ca aceste procese cuantice din creier să fie atât de importante, şi deci conştiinţa nu are nimic de-a face cu mecanica cuantică. Procesele cuantice devin din ce în ce în ce mai puţin importante cu cât temperatura creşte. Cu cât un obiect este mai cald, cu atât cresc vibraţiile atomilor şi acestea distrug procesele cuantice. Creierul este cald, pentru că avem o temperatură de 39°, iar orice proces cuantic care încearcă să formeze o conştiinţă eventuală cuantică este distrus.
După cum vezi, sunt două tabere de fizicieni care susţin contrariul, fiecare având argumentele lor, dar nimeni dintre noi nu ştie care este adevărul.
A.N.: Ar putea să existe, pentru realizarea conştiinţei cuantice, o îmbinare între procesele cuantice şi căldura creierului?
— Este o întrebare foarte bună! Vrei să spui că, în loc ca procesele termice să distrugă pe cele cuantice, să intre în rezonanţă cu ele? În fizică există astfel de exemple, ca cele din teoria supraconductorilor. O astfel de idee este folosită de Roger Penrose pentru a explica extinderea conştiinţei în tot creierul, deşi aici nu sunt procesele termice care joacă rolul de amplificator al celor cuantice. Eu nu cred că el are dreptate, dar, cine ştie, poate are! Trebuie să fim sceptici şi totodată să îndrăznim. Eu sunt sceptic, tu îndrăzneşti…
A.N.: Dacă ar fi să vă alegeți un om de știință ca partener de laborator, indiferent de spațiul istoric, care ar fi? De ce l-ați alege pe acela?
— Pe Edison, pentru că făcea invenţii şi „din piatra seacă”, avea imaginaţie şi ştia să improvizeze. În viaţa mea, nu am făcut decât o invenţie care a ajuns la oameni. Nu am putut mai mult, pentru că nu am avut suficientă imaginaţie. Edison însă a fost un rege al invenţiilor!
————————
—————————————–
CRISTIAN PRESURĂ s-a născut în 1971 la Voineasa şi a urmat studiile facultăţilor de electrotehnică şi fizică. A lucrat la Institutul de Fizică Atomică, unde s-a ocupat de instalaţii electrice şi a studiat proprietăţile laserilor cu medii active solide. În 2002 a obţinut doctoratul în fizică la Universitatea Groningen, Olanda, unde a caracterizat proprietăţile optice ale sistemelor corelate de electroni. Rezultatele sale s-au concretizat în lucrări publicate în reviste de specialitate: Physical Review B, Physical Review Letters şi Science. În prezent este cercetător la compania Philips, Olanda. S-a specializat în domeniul senzorilor medicali. Împreună cu echipa sa, a inventat şi introdus pe piaţă primul ceas capabil să măsoare pulsul sportivilor numai pe baza senzorilor optici. A publicat mai multe zeci de lucrări şi brevete de invenţie. Cristian Presură are o activitate intensă de popularizare a ştiinţei în limba română, scriind articole pentru ziare şi reviste. Este membru al asociaţiei cercetătorilor români Ad Astra şi fondator al asociaţiei Ştiinţă pentru Toţi, prezentă la adresa stiinta.club.
ADRIAN NAFTAN s-a născut în 1999 în Bucureşti, în prezent fiind elev al Liceului Teoretic Bulgar „Hristo Botev”. Participant în cadrul câtorva concursuri literare, printre care şi Concursul Naţional „Universul Imaginar” în ale cărui ediţii din 2014 şi 2015 a câştigat premiul III. Interesat, îndeosebi, de filosofia nihilismului şi de cea românească, împingându-se şi către sfera filosofiei existenţialiste, dar şi de lucrările lui Charles Darwin şi studiile despre istoria şi evoluţia ştiinţei.
COSMIN-ALEXANDRU PĂLCUIE, născut în anul 1999, Bucureşti, este elev în Liceul Teoretic „Traian”. Pasionat de fizica teoretică şi de genetică, psihanaliză şi psihoneurologie cu aspiraţii către etologie mijlocite de fascinaţia sa faţă de manifestarea şi desfăşurarea vieţii biologice a insectelor.
„Dar aşa sunt eu: prefer să mă duc în spaţiu şi să-l studiez, deşi şi fizica pământeană este frumoasă, atâta doar că îmi lipsesc condiţiile fizice extreme pe care le-aş găsi în spaţiu.” PARCA AM MAI AUZIT „ASTA” ,…, undeva?!
Posibil, domnule Dumitru, dar mă înşel că astfel s-a întâmplat.