Şi totuşi, lucrurile nu sunt atât de simple. În urmă cu câţiva ani, am scris o carte care se numea Întâlnire cu un necunoscut. Ea era construită în jurul ideii că vocabula „eu“ este una misterioasă şi că orice încercare de a te întâlni cu tine e sortită să sfârşească cu un eşec. Cartea se deschidea cu această notaţie: „Totul este o scormonire după ceva pierdut, în fond după ce este – sau va deveni în curând – necunoscutul din noi, totul este acest «din când în când» în care trăim cu iluzia că am putea izola o adiere.“ Şi se încheia cu aceste cuvinte: „Întâlnire cu un necunoscut. Am scris, în fond, o carte despre indisponibil, despre sustragere, despre intimul care ni se refuză.“
Gabriel Liiceanu
Nebunia de a gândi cu mintea ta
Humanitas, 2016
Bestseller Bookfest 2016
Unde se situează atunci discursul despre „a gândi cu mintea ta“? Unde a dispărut necunoscutul pe care sugeram acolo că-l purtăm în noi, pregătit să amendeze la tot pasul inflamaţia eului şi prezumţia „gândirii proprii“? Ce devine, proiectată pe fundalul mai adâncului din noi, gândirea cu mintea ta sau gândirea pe cont propriu? Ce înseamnă „a ta“ şi „propriu“ şi „sine“? Am senzaţia că undeva, în paginile cărţii de acum, am schiţat un răspuns convenabil:
„Rodul gândirii pe cont propriu e nou, deşi el se afla, în gestaţie, în tine. Am putea spune: a gândi înseamnă a ajunge în locurile neştiute ale sinelui, în locul în care te aşteaptă, surprinzându-te, necunoscutul din tine. Nu vei şti niciodată dinainte ce vei scoate la lumină odată coborât în adânc. Înlăuntrul tău se petrec mişcări misterioase, au loc procese obscure, arderi şi coaceri necontrolate. Ce e al tău vine spre tine, uimindu-te şi instruindu-te, în timp ce încerci să-i dai contur.“
