Gabriel Liiceanu, „Nebunia de a gândi cu mintea ta” (1)

Cum ar arăta o omenire integral „luminată“, în care fiecare ar gândi „cu mintea lui“? E oare cu putinţă aşa ceva, de vreme ce, până la urmă, gândirea este gândire pur şi simplu, gândire a omului ca om, gândirea ca funcţie a creierului? Cum să existe atunci atâtea gândiri câţi oameni există pe lume? Şi ce-nseamnă atunci „a gândi pe cont propriu“? Nu este asta oare o nebunie? Desigur. Dacă toţi oamenii, având plămâni, respiră la fel, de ce, având creier, n ar gândi la fel? Cum e cu putinţă ca din acelaşi organ al gândirii să ţâşnească, cu fiecare ins care apare pe lume, gândiri diferite? În fond, dacă mintea ne este distribuită la naştere cu naturaleţea cu care ne sunt distribuite toate celelalte organe înseamnă că ea nu reprezintă, de la bun început, mare lucru.