Senzații tari, românești

Acum o lună, un bătrân din județul Bacău a fost uitat în primăria comunei după ora închiderii. Fiind vineri, omul a petrecut în instituție tot weekendul, fiind întâmplător descoperit acolo duminică seara. A avut ce mânca și ce bea din frigiderul primarului, și-a improvizat un culcuș, s-o fi uitat și la televizor, destul că, atunci când un angajat al primăriei a dat peste el, pensionarul era bine-mersi. Lipsa acestuia de inițiativă și de indignare, absența încercărilor de a ieși, de a contacta ajutoare, nepăsarea lui nu resemnată, ci oarecum mulțumită, au provocat râsul celor care au citit știrea.

Mie povestea mi s-a părut că seamănă leit cu finalul piesei lui Cehov Livada cu vișini. Acolo, proprietarii moșiei se pregătesc să plece, după ce livada a fost vândută pentru a fi transformată în lot de case de vacanță. Ranevskaia nu se îndură să pornească la drum până nu întreabă de zeci de ori dacă familia s-a îngrijit de cel mai bătrân dintre servitori, Firs. Este asigurată că acesta a fost mutat și o duce foarte bine. După ce toată lumea încuie ușa în urmă și demarează în trombă, dintr-un cotlon apare Firs însuși, căutându-i pe stăpâni. Își dă seama că a fost uitat în casă și se întinde să se odihnească sau să-și aștepte moartea, în timp ce ascultă sunetul topoarelor care doboară vișinii din livadă. Părăsirea bătrânei slugi și abandonarea livezii devin sinonime perfecte, indicând egoismul dăunător al stăpânilor. Firs este, în piesa lui Cehov, cel mai înduioșător reprezentant al lumi vechi. Șerb în tinerețe, el rămâne slugă în casa stăpânei Ranevskaia pentru că nu are de ales. Deși eliberați, șerbii sunt în continuare victimele absolute ale sistemului pentru simplul fapt că, o dată cu dezrobirea, ei nu primesc și sprijinul necesar pentru a se emancipa în așa fel încât să știe ce să facă cu nou-dobândita libertate. La 87 de ani, Firs este cel mai vulnerabil dintre cei afectați de decizia moșieresei și a fratelui acesteia de a vinde casa și livada. Omului nu-i rămâne, la final, decât să constate faptul că viața a mers înainte fără el. O trăsătură distinctivă a lui Firs este nostalgia pe care acesta o mărturisește față de lumea veche, față de vremurile când țăranii își admirau stăpânii necondiționat și aceștia aveau, în schimb, grijă de ei ca de niște copii. Senilitatea lui Firs simbolizează decăderea vechii lumi chiar mai bine decât superficialitatea moșieresei, care își calmează conștiința încărcată iluzionându-se că ceilalți se pot îngriji de bătrân mai bine decât ea.

Nostalgia nejustificată față de trecut are un nume bine-cunoscut: se cheamă prejudecata vârstei de aur[1]. Ea a existat în toate timpurile și în toate culturile. Ar fi, poate, nefiresc ca, într-o bună zi, o asemenea atitudine să dispară complet de pe suprafața pământului. Totuși, pentru că ea poate fi adesea dăunătoare, unii oameni fac tot ce le stă în putință s-o combată. În Germania de Est, de pildă, ea are și un nume convingător: Ostalgie, adică nostalgia față de Est (Ost, în limba germană). Autoritățile au înființat, la scurt timp după unificare, o comisie de gestionare a arhivelor Stasi, fosta securitate din RDG, pentru a se asigura că toată lumea deține informațiile necesare pentru a se lecui cât mai repede de dorul de trecutul comunist. Aflându-mă recent într-o vizită la Rostock, mare port hanseatic dar și fost oraș din blocul estic, am fost surprinsă să constat că facultatea de istorie se găsește chiar în fostul sediu al Stasi. Ce mai reminder! În România nu i-a trecut nimănui prin cap să predea formarea statului modern în beciurile Securității, drept care (n)ostalgia e în floare.

Să ne înțelegem, nu pretind că bătrânul băcăuan care a venit la centrală ca să-și încaseze pensia de la CEC și a stat trei zile încuiat în primărie ar fi neapărat vreun nostalgic. Dar așteptarea lui răbdătoare, absența intenției sale de a se simți ofensat, refuzul de a sesiza ridicolul situației, complicitatea vagă pe care omul a resimțit-o în timp ce cotrobăia în frigiderul și mini-barul primarului și butona telecomanda nu îmi dau voie să uit că tocmai o inerție spălată pe creier este și marea cauză a (n)ostalgiei. Aici trebuie să savurăm cu toții din plin minunăția jocului de cuvinte ce ni se oferă când formulăm termenul științific – prejudecata vârstei de aur – și apoi îi dăm puțină culoare locală, precizând că nostalgia vizează… Epoca de Aur.

Mitul Epocii de Aur are în el ceva prostesc, identificabil la o categorie întreagă de cetățeni de vârsta a treia care ar sta trei zile într-o primărie și asta li s-ar părea un privilegiu. Aceștia sunt cei care îi cântă colinzi de Crăciun lui Ceaușescu la mormânt și îi plătesc parastase deși de orice ar fi putut fi acuzat dictatorul numai de sentiment religios, nu. Același mit, însă, când bântuie mai tinerele generații, poate lua o formă mai puțin sterilă. Totul a început, acum câțiva ani, cu reclama la ciocolata ROM: cântecele patriotice+ portretul conducătorului+ cravatele de pionieri = senzații tari românești din 1964. Apoi, a venit la rând detergentul DERO, cu fotografia Margaretei Pîslaru pe ambalaj, cu CD inclus în preț și cu sloganul „Parfumul anilor cei mai frumoși”. Acum, recalibrarea elementelor culturale și imaginilor aparținând Epocii de Aur este deja o formă de pop art. Așa cum motivele tradiționale, ultra-plicticoase în anii 90, după multe cincinale de folclor pe pâine, au revenit în forță, cu săptămânile românești la McDonald’s, unde cheesburger-ul este fotografiat pe ștergare țărănești, cu Ziua Iei (în mai multe zile și locuri ale sezonului primăvară-vară 2014), fenomenul revivalist a incorporat și anii comunismului, amintirile din Epoca de Aur ajungând – culmea! – precum la blouse roumaine și micii de grătar, să fie percepute ca o reacție față de standardizarea pogorâtă peste noi o dată cu UE. Expoziții de fotografii și memorabilia din anii 60-80, moda vestimentară, elemente de limbaj, obiecte recuperate și reintegrate într-un flux cultural nou sunt firești. Un bar tematic din Oradea, pentru a da un exemplu oarecare, te poftește la un Pepsi într-un mic muzeu, ce pare să bifeze, în inventar, celebra listă de cuvinte a Anei Blandiana din poezia optzecistă Totul: cutii de chibrituri, sticle de sifon, borcane de iaurt, copertele unor discuri Electrecord, revista Cutezătorii, farfurii și căni cu sigla albastră a O.N.T (Oficiul Național de Turism, pentru neinițiați), etichete de bere Gambrinus și câte și mai câte.

Nu am întâlnit niciun pensionar băcăuan în barul de la Oradea, deși era genul de loc în care puteai fi uitat și recuperat după vreo trei zile, atât de multe exponate îți făceau piele de găină. Mă întreb cât timp ar mai fi zăbovit omul în primărie, dacă, în locul plasmei cu telecomandă, ar fi descoperit un alb-negru original, cu miră, macrame și pește de sticlă deasupra. Probabil și-ar fi îngânat, pe fundalul mirei de la postul de televiziune unic cu emisie de două ore pe zi, acorduri din Hora Unirii.

[1] În limba engleză, the Golden Age Fallacy.

Articol publicat în versiune primă în revista Orizont.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *