Cum este Marea, dimineaţa?

Marea, dimineaţa este, trebuie să spun asta din start, un roman bun. Iată ce crede autoarea sa, Margaret Mazzantini despre ce înseamnă această sintagmă – „un roman bun”: „simt că un roman bun trebuie să ajungă la toţi cititorii, aşa cum scriitori mari precum Dostoievski vorbesc pe limba tuturor. Pînă la urmă, chiar şi poveştile sunt întotdeauna aceleaşi: lupta de a transcende umanitatea, vieţile noastre efemere, toate acestea sunt teme universale care ating sufletul oricui, din orice parte a lumii.” Nu cred că este deloc imprudent dacă adaug la formula pentru care am optat iniţial în acest paragraf încă ceva: Marea, dimineaţa este un roman foarte bun!

Marea, dimineaţa, cartea pe care o am eu, este un roman care are – de la librărie, fără să bag de seamă atunci cînd am cumpărat cartea – cîteva pagini îndoite într-un mod, să îi zic aşa, ireparabil. De la 145 la 149. Nu este nici o supărare că este aşa – cărţilor mele, şi numai cărţilor mele, le îndoi şi eu uneori paginile. Scriu pe marginea unora dintre foile din care sînt făcute aceste cărţi, subliniez – uneori cu voluptate, oricum destul de mult pe o carte care îmi place ori care, pentru pricini profesionale, îmi trebuie. Marea, dimineaţa este, aşadar, şi cartea mea. Deci, nu e neobişnit ca, pe undeva, să fie cîteva pagini îndoite.

Acolo unde sînt, în vreuna dintre cărţile mele, paginile îndoite, trebuie să fie ceva, trebuie să fi fost ceva care să mă fi atras, care să mă fi curentat, care să mă fi atins. Ceva care să mă împingă să îndoi pagina – ca o promisiune; un gînd, o idee sau mai mult care să spună „nu am terminat cu tine, cu această pagină anume, revin”! Cînd am văzut acele pagini îndoite, m-am gîndit că, deşi nu eu am fost cel care le-a îndoit, era şi aici ceva; că trebuie să fi fost şi aici ceva. Chiar aşa şi era! Erau mai multe „semnale”. Unul anume, după părerea mea, impecabil scris şi tradus (ca şi la alte cărţi ale lui Margaret Mazzantini, traducătoare – extrem de atentă şi de nuanţată – este Gabriela Lungu) care s-a înfipt imediat în mine. Acesta: „în timp ce Farid moare, Jamila continuă să îl strîngă în braţe şi să cînte. Nu vrea ca ceilalţi să îşi dea seama, au devenit răi. A văzut trupurile aruncate în mare. A trecut pe lîngă viaţă şi e încă acolo. Ştie că de fapt a fost mai bine aşa, că inima ei a rezistat. Nu se mai temea decît să nu cumva să moară înaintea copilului, să-l scape din braţe. Să-l lase să simtă mare singurătate a mării. Inima neagră.”

marea dimineata

Cum este Marea, dimineaţa? Ei bine, în această carte, marea, dimineaţa, este şi un deşert. Carte e, de fapt, şi despre mare şi despre deşert – sau despre două mări, căci şi deşertul este un fel de mare; sau despre două feluri de deşert, căci şi marea este un fel de deşert – şi în fiecare dintre acestea, viaţa este atît de fragilă. Fiindcă, şi pe mare, şi în deşert, apa vieţii este foarte rară – şi, de fapt, cu atît mai preţioasă. Una dintre lecturile posibile, chiar indicate mi-aş permite să afirm, care se pot face acestei cărţi minunat scrise este chiar aceasta: să o privim prin „lentila” motivului apei – odată cartea văzută aşa, recolta de sens este cu adevărat impresionată!

Farid şi mama sa, Jamila, stau în deşert – şi, mai precis, într-o oază. Cum s-ar spune, locuiesc într-o „buclă” mai prietenoasă a deşertului – aşadar, undeva unde se găseşte mai multă apă decît în alte locuri, deci în care este şi mai multă viaţă şi, poate, odată cu viaţa aceasta care e mai multă şi mai vizibilă decît în alte locuri, în majoritatea locurilor care compun un deşert, promisiunea bucuriei şi a fericirii. Peste ei, de fapt peste toată această oază vine războiul – este şi războiul Colonelului, dar şi războiul împotriva Colonelului; vorbim aici de Libia, deci referinţa e limpede: Colonelul e Ghadafi! Şi războiul este teribil. Atunci, cînd vine războiul, Farid şi Jamila pleacă din acest cocon în care părea că fericirea şi bucuria ar fi posibile –pleacă, nu înainte de a vedea cum Omar – tatăl lui Farid şi, desigur, soţul Jamilei – este ucis de oamenii războiului. Farid şi Jamila ajung pe mare, într-o barcă austeră, supraîncărcată cu emigranţi şi încearcă să vină spre Europa. Sunt pe mare – în apă, dar nu în apa vieţii, căci apa mării e sărată şi, dacă nu ucide direct, ea oricum adoposteşte multă moarte. Farid moare, cu buzele uscate – moare de sete. Poate pentru că nu e lîngă apa vieţii. Marea, dimineaţa este frumoasă, poate fi liniştită uneori, dar e şi indiferentă. Farid moare pe mare, ca şi cum ar fi înghiţit nu de apă – de apa sărată -, ci de miliarde şi miliarde de fire de nisip. Şi mama sa, Jamila, rămîne pe mare – nu ştim ce se va întîmpla cu ea, dar bănuim. Şi anume: bănuim că nu va ajung pe mal, pe malul celălalt.

Încă un detaliu pe care îmi face mare plăcere să îl menţionez cu privire la această carte: Marea, dimineaţa este un roman în care Margaret Mazzantini a prins un sound al frazei cu totul special – şi, reiau o idee pe care am punctat-o şi mai sus, inclusiv tălmăcitoarea sa în limba română a adus la noi acest ton în perfectă stare – care seamănă cu sunetul pe care îl lasă valurile cînd se izbesc de ţărm: adesea, ritmic şi aparent liniştit; uneori, ca şi cum ar folosi contrapunctul, dezordonat şi cu un vuiet semnificativ – izbind privirea şi tîmpla şi inima şi mintea cititorului.

Frazele sînt reunite în paragrafe de regulă scurte – unele au doar două-trei fraze. Val după val; dună de nisip după dună de nisip. Încîntătoare carte! Realmente încîntătoare!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *