Cînd citesc volume din specia ilustrată de această carte – Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord – caut, de fiecare dată, să văd în ce mod concret, la detaliu, trăieşte „eroul principal” – în cazul cărţii de faţă, eroina principală – bucuria. Şi „rude” de-ale acesteia: tihna, fericirea, normalitatea. O fac şi din raţiuni de eficenţă a lecturii – da, reperele numite mai înainte pun un contrast semnificativ în raport cu care se poate vedea mai bine intriga unei cărţi. O fac, de asemenea, din raţiuni etice: lumea în care îşi duc viaţa asemenea „eroi” este sumbră, închisă, iar momentele de bucurie ori de tihnă care marchează, contrapunctic, perimetrul acestui infern (îmi) pun în faţă o complicată problemă etică. Şi, făcînd asta, mă ajută să văd mult mai bine sensul unui demers de acest tip.
Liniştea şi-sau bucuria în Coreea de Nord poate fi un rădăcină de copac considerată comestibilă sau un şobolan care ţine loc de carne. Fericirea poate fi o bucată de pîine sau o coajă de portocală. Iată: „în lumea liberă, copiii visează la ce vor să se facă atunci cînd vor fi mari şi cum îşi pot folosi talentele. Cînd aveam 4-5 ani, singurul lucru pe care doream să-l fac ca adult era să cumpăr cîtă pîine voiam şi să o mănînc pe toată.” Şi: „Nu mi-a venit să cred cînd am văzut coji de portocale şi de ouă la coşul de gunoi. Ouăle erau o delicatesă foarte rară în familia mea; mîncam aşa ceva doar de Anul Nou şi la ocazii foarte speciale. Iar portocalele erau un adevărat lux, eu nu mai mîncasem niciodată – doar o bucăţică odată, cînd a adus tata o portocală acasă pe vremea cînd eram bogaţi…”
Aveţi idee ce probleme de matematică învaţă în Coreea de Nord copiii în clas a doua? Iată: „O problemă tipică sună cam aşa: „Dacă tu ucizi un nenorocit de american şi tovarăşul tău ucide doi, cîţi nenorociţi de americani morţi sunt în total? Nu spuneam niciodată doar „american” – ar fi fost prea respectuos. Trebuia să fie „nenorocit de american”, „diavol yankeu sau „yankeu cu nasul mare”. Dacă nu spuneai aşa, erai acuzat că eşti prea blînd cu duşmanii noştri”.
Yeonmi Park este, o spune explicit, extrem de recunoscătoare pentru două lucruri: „că m-am născut în Coreea de Nord şi că am scăpat de Coreea de Nord”. Despre faptul de a fi scăpat – în libertate – din această ţară, iată cum povesteşte chiar Yeonmi Park:
”Înţeleg că singura modalitate de a supravieţui amintirilor noastre este să le turnăm într-o poveste care să explice întîmplări ce par inexplicabile”, scrie autoarea. În cazul de faţă, în cazul său, ceea ce pare inexplicabil este absurdul politic şi societal dus la cote extrem de înalte în ţara sa de origine. E un absurd însă care are logica lui, chiar dacă una înfiorătoare.
A propos de acest absurd – populat cu „întîmplări ce par inexplicabile”: cei care nu şi-au amputat, în mod dramatic, memoria îşi pot aminti lejer, în timpul lecturii acestei cărţi, că peisajul – politic şi uman – pe care îl descrie tînăra scriitoare de origine nord-coreeană seamnă izbitor cu ceea ce, cu trei, cu patru, cu cinci decenii în urmă, era şi România. Din acest unghi de vedere, cartea aceasta este şi o lecţie etică – şi, totodată, o invitaţie la neuitare.
M-am mai gîndit, citind această carte care se încheie rotund – oarecum cu bine, întru speranţă – şi la posibilitatea sub care există mult alte poveşti asemănătoare, reale, din aceleaşi lume sau din aceleaşi lumi. Majoritatea nu se încheie aşa; imensa majoritate nici nu sînt cunoscute, de fapt. Şi, gîndind în această direcţie, mi-a trecut prin minte gîndul că avem nevoie de asemenea confesiuni – inclusiv pentru ca lumea să meargă mai departe. Fiindcă „Drumul către libertate” este şi o mare parabolă despre speranţă.
Încă ceva: să ieşi dintr-o dictatură, să alegi libertatea şi să te duci către ea echivalează cu o trece din deşert: „fiecare dintre noi are deşertul lui. Poate că nu este acelaşi deşert ca al meu, dar toţi trebuie să le traversăm pentru ca viaţa noastră să aibă un scop şi să fim liberi”. A spune povestea ieşirii dintr-dictatură este, aşadar, şi un fel de a vorbi despre ceea ce profesorul Andrei Cornea nume, inspirat şi antologic, „miracolul libertăţii”.
P.S. Într-o carte despre care am scris, acum cîteva luni, pe Lapunkt (http://www.lapunkt.ro/2015/12/28/coreea-de-nord-sau-despre-comunism-asa-cum-este-in-realitate/ ), Adelin Petrişor – unul dintre puţinii jurnalişti occientali care au cunoscut, nemijlocit, oroarea nord-coreeană, notează în acest fel:„Există foarte multe asemănări între dictatura lui Nicolae Ceauşescu şi cea a familiei Kim. În Coreea de Nord am avut sentimentul că, dacă nu ar fi fost momentul 1989, aşa ar fi putut arăta şi România. Povestea ţării lui Kim trebuie să ne dea fiori şi să ne facă şi mai conştienţi de faptul că greşelile de dinainte de revoluţia din 1989 se pot repeta oricînd”. „Drumul către libertate” confirmă cu asupra de măsură aprecierile jurnalistului român…
