Iranul mic

Am mai marcat, în acest colţ de lume virtuală (virtual-reală, în fond) colecţia „Hexagon” – admirabilă şi cu titlul unul şi unul colecţie! – a editurii Polirom. Relativ recent, chiar cu un text despre o carte în multe privinţe înrudită cu aceasta de azi. Cartea înrudită: „Povesteşte-mi despre Beirut” (textul – semnal, aici: http://www.lapunkt.ro/2016/01/28/liban-uman-prea-uman/  Cartea pe care o survolează acest text: „Vă scriu din Teheran”; autoarea: Delphine Minoiu, specialistă (şi corespondentă permanentă a prestigiosului Le Figaro în Orientul Mijlociu).

Delphine Minoui este legată prin multe fire în mod direct de Iran. Cel mai solid – şi mai subtil, în acelaşi timp – e bunicul său. Babai – aşa îi spune autoarea bunicului său, cel care, în pragul morţii, îi vorbeşte cu magie despre ţara din care fusese alungat: „era ceva magică să te ascult recitînd ceeace pentru mine era un limbaj de neînţeles.  În ziua aceea, pe patul tău de spital, ţi-au dat osteneal să îmi explici. Îţi manifestaseşi o dorinţă neaşteptată de a mă iniţia în limba ta maternă. Un capriciu uimitor. Ca o nevoie vitală. (…) De la stînga la dreapta, stiloul tău a început să danseze, îmbrăcînd consoanele cu mici accente colorate. La fiecare rînd, caligrafia ta era însoţită de o mică traducere în franceză. Aceste poem a fost prima mea lecţie de persană. Unul dintre ultimele tale suspine”.

teheran 1

Iran – ţara bunicului Babai „cu gust de rodie”, ţară pe care, pe patul de moarte, i-o trece – în suflet – nepoatei sale. Iran e şi ţara care devine  a Delphinei Minoiu – căci, la puţin timp după ce moare bunicul său, din întîmplare & din destin, ajunge la Teheran. Vrea să stea acolo o săptămînă. Rămîne ceva mai mult decît atît: zece ani. „Vă scriu din Teheran” e povestea – cu gust de rodie, negreşit! – acestei şederi emaptice şi extraordinare. În chip firesc, e o poveste despre regăsirea rădăcinilor, dar şi despre multe altele – nu în ultimul rînd, despre politica de acolo, într-una dintre perioadele de mari turbulenţe care au încearcat această ţară.

Mai mult decît despre Istorie – sînt în carte, ţin să menţionez neapărat aceasta, pagini preţioase despre culorile şi curentele politice (şi religioase) ale Iranului de astăzi – cartea aceasta este una a detaliilor. Este, risc să formulez aşa, mai ales despre Iranul „mic”, despre Iranul detaliilor care se sustrag implacabilei Istorii. Şi de aceea, dintre paginile ei ajunge pînă la noi, cititorii, „gustul de rodie” al acestei ţări.

Delphine_Minoui

Cum şi cartea-soră despre care am pomenit la începutul acestui text – mă refer la volumul despre Liban – este una despre iubire, la fel e şi aceasta. Ambele – despre iubire în multe feluri. Inclusi în sens erotic, ambele. Inclusiv în sens patriotic – în înţelesul decent al acestui termen. Aici, în cartea despre Iran-Teheran, bunăoară, sînt multe pagini despre iranită. Un fel de „boală” pe care Delphine Minou o descrie în aceste cuvinte: „devenisem purtătoare a unei părticele din ţara ta care mă contaminase ca frigurile. Maladia îmi curgea prin vene, îmi rodea măruntaiele. O boală incurabilă pe care n-ar fi putut să o trateze nici cel mai bun medic. Trebuia doar să învăţ să trăiesc cu ea. Nu aveam de ales”.

Cînd ajunge la Teheran autoarea are, în primele zile, un dialog cu o tînără de vîrsta sa. Amîndouă sînt la o manifestaţie. Minoiu remarcă mai întîi mînă acelei tinere – „mîna ei delicată făcea să danseze un trandafir roşu pe cerul azuriu, scoţând mici strigăte de extaz. (…) Se vedea că era mîndră. Mîndră că aparţine acelui Iran care iubea din nou.” Cele două intră în vorba şi ţînăra iraniancă îi spune la un moment dat partenerei de conversaţie de ce plînge: „de emoţie…Ştii, azi am impresia că întredeschid porţile unei mari închisori”.

Cînd, după zece ani, pleacă din Iran (mai precis, cînd e nevoită să plece, fiind alungată!), Dephine Minoiu lasă în urmă o ţară închisă în visele demente ale unor politicieni şi lideri religioşi. În 1997, cînd vine prima oară în Iran – ea vine şi pe urmele poemului graţios caligrafiat de bunicul său, pe patul de moarte. Cînd pleacă, o face citind – în avion – un al poem. Este un poem despre durere şi despre speranţă: „V-au despărţit de noi. Alergăm. Vă simţim lipsa. Torţa a trecut acum în altă mînă. Să trăiască această cursă. Alergăm. Cu ochii plini de lacrmi. Spre libertate.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *