Nu doar la tinerețe intervine nevoia de a căuta și găsi modele morale, ci și la maturitate. M-am gândit la lucrul acesta ca la o răspântie luminoasă, tocmai din pricina unor vremuri în care discordia și tensiunile (socio-umane, politice etc.) jonglează cu viața oamenilor, cu istoria, cu mersul general al lumii și cu spațiul nostru privat. Astfel de repere devin stringente mai ales în timpuri de criză (ori de ruptură), când dezechilibrele sunt fățișe. Uneori, modelele morale fac schimb între ele sau se continuă unele pe altele, într-un lanț trofic cu efect interior, dar și exterior.
Nu am nicio ezitare: cel mai apropiat și tangibil modem moral actual îl reprezintă pentru mine bunicul meu patern, Vasile Cesereanu. Nu neapărat fiindcă a fost deținut politic, persecutat constant de regimul comunist, ci mai ales pentru cum și cât a rezistat în fața presiunilor vreme de aproape treizeci de ani. Cerbicia lui impetuoasă, indestructibilitatea lui lăuntrică, temelia statornică a credinței sale greco-catolice, dimensiunea sa de furor în alergia față de injustiție – toate acestea m-au determinat să îl redescopăr la maturitate, când percepția mea asupra lui era în sfârșit coaptă. Odinioară, când aveam optsprezece ani, acest bunic înțelept, șiret și profetic a plantat în inima mea o mlădiță a îndărătniciei și războiniciei pe care nu am recunoscut-o decât atunci când a venit timpul să o fac, întrucât fosta mlădiță din tinerețe, dobândise ramuri și frunze lunguiețe, ca lăncile pregătite pentru turnir. Acestui bunic îi datorez de bună seamă toată aplecarea mea spre cercetarea mentalitară a Gulagului românesc. De la el mi se trage obstinația de a duce un lucru până la capăt. Și tot de la el cred că moștenesc și plăcerea de fi mucalită. Întrucât pe cât de dârz a fost, pe atât de glumeț era când venea vorba de candorile vieții omenești.
Prin 1990, Paul Goma a fost modelul la îndemână și a durat destul timp. Dar, peste ani, frenezia pătimașă a lui Goma a fost înlocuită de preferința mea pentru intransigența senină, nezgomotoasă. Ion Ioanid a devenit modelul meu predilect pentru echilibru în războinicie, impetuozitate fără nervozitate, putere de sine, calm aristocratic. Evadarea din mina de la Cavnic a lui Ion Ioanid (și a altor deținuți alături de el) a avut pentru mine impactul unui docuart cu eroi. Evadatul pădurean și muntos era, fusese, în 1953, cel mai liber om din România comunistă, pe parcursul a o sută de zile. Haloul fugii sale care păcălise sistemul, umilind organul de represiune, într-o competiție din start dezavantajoasă și riscantă pentru cel fugar, îl preschimbase într-un erou (de epopee) în sensul grecesc al termenului. Ithaka și Troia lui laolaltă era libertatea. Am preluat de la destinul de evadat al lui Ion Ioanid cât pentru o viață întreagă – toată pasiunea pentru libertatea de gândire ca stare maximă de integritate a condiției umane. Modestia, delicatețea lui Ioanid de a nu se considera pe sine un supraom ori o vedetă au contat cât o facultate de filosofie și de teologie la un loc.
Doamna Daniela Țăranu, fiica profesorului de psihologie Nicolae Mărgineanu (fost deținut politic, cu aproape șaptesprezece ani de pușcărie!) este un alt model tangibil, despre cum poate fi prezervată memoria tuturor celor care au suferit în Gulag sau în afara lui. De la tenacitatea sa delicată, paciența sa nesfârșită, pedagogia sa luminoasă de a insufla spirit viu, prietenie și justiție am preluat energie constructivă, împăcare cu mine însămi și cu lumea. Modelul încarnat de dânsa este unul etic chiar în sens terapeutic, vindecător de traumă. Persecutată ea însăși în tinerețe, ca fiică a unui „dușman al poporului”, a știut să exorcizeze ce era de exorcizat din răul suferit și să iasă din condiția de victimă printr-un fel de misionarism al justiției și al cumpătării în a cântări lumea și oamenii. Didactica sa este una de întărire a memoriei și de cuantificare rafinată a acesteia, prin răspândirea și ramificarea ei în stimularea unor tineri cercetători ai Gulagului. Personal, de optsprezece ani încoace, îi datorez această didactică delicată pe care și eu încerc să o practic.
Există mai multe figuri asupra cărora m-aș putea apleca, etic vorbind: Adriana Georgescu, Elisabeta Rizea, Anița Nandriș-Cudla, Lucreția Jurj (femeia-cruciat, cum o numeam acum un deceniu), Monica Lovinescu. Femei imbatabile lăuntric și impetuoase, deși foarte diferite între ele, psihic și intelectual. Pe de altă parte există figuri clericale de marcă precum Iuliu Hossu, Vladimir Ghika, Arsenie Boca, N. Steinhardt, care fascinează prin demersul lor cristomorfotic și care au făcut “carieră”, iconic vorbind, inclusiv ca modele supraconfesionale. Le las deoparte deocamdată doar fiindcă nu le resimt atât de personalizat precum cele deja creionate de mine în acest text, deși le admir necondiționat. Cardinalul Iuliu Hossu este cel mai tangibil, totuși, întrucât a fost mediat de figura bunicului meu patern, Vasile Cesereanu, al cărui mentor iubit a fost.
Dacă este să am o revelație morală, aceea este una subsumată unei nuanțe de marginalitate: modele mele sunt reprezentate exclusiv de oameni care au cunoscut suferința și încarcerarea, într-o formă sau alta, și au găsit soluția să le depășească. Niciunul din modelele mele nu este unul raportat strict la lumea neatinsă de semnul detenției și al suferinței. În postcomunismul românesc nu am găsit modele independente de condiția traumei. Am fost întotdeauna sensibilă la o componentă prin intermediul căreia am aflat arhetipul suferinței, dar și pe acela al vindecării de traumă. Questa este mai limpede prin astfel de oameni, fiindcă palpită chiar lângă mine, lângă noi. Ei sunt, au fost – niște inițiați și au decis ori au fost apți (independent de voința lor) să îi inițieze și pe alții.
