Iran – literatură carcerală

Unul dintre lucrurile care se pot întîmpla într-o ţară condusă de lideri politici tiranici este că poţi ajunge la închisoare – şi poţi sta acolo ani buni – fiindcă eşti nevinovat. Sau din întîmplare. Ori pentru că ai făcut o faptă bună Sau fiindcă ai refuzat să consideri că o închisoare este totuna cu o ţară liberă – şi ai îndrăznit să vorbeşti despre aşa ceva. Sharnush Parsipir a ajuns, în mai multe rînduri, în arest – din toate aceste motive înşirate mai înainte.

Cine este această scriitoare născută la Teheran (şi, veţi vedea imediat, alungată de acolo)? Publicul românesc o cunoaşte deja – cartea „Femei fără bărbaţi” (scriere interzisă de cenzura iraniană) a fost bine remarcată la momentul apariţiei sale, la editura Polirom, în traducere românească.  Detalii minimale despre best-seller-ul invocat mai sus – aici: http://www.polirom.ro/catalog/carte/femei-fara-barbati-5558/

Altfel, şi pe scurt (prezentarea e copy-paste de pe siteul editorilor acestei scriitoare în limba română – www.polirom.ro ): Shahrnush Parsipur s‑a nascut in 1946 in Teheran. A urmat sociologia la Universitatea din Teheran, iar ulterior a studiat filosofia si civilizatia chineza la Sorbona. Intoarsa din Franta inainte de a‑si termina studiile, in 1979, din cauza revolutiei din Iran, a fost arestata in urma unei neintelegeri si a petrecut mai bine de patru ani in inchisoare. Mai tirziu a fost iarasi incarcerata din pricina opiniilor sale disidente. A debutat cu povestiri, iar in 1976 i‑a aparut cel dintii roman, Ciinele si iarna cea lunga. Scrierile sale au atras atentia cercurilor literare din Teheran, iar in 1992 a fost invitata intr‑un turneu in America si in tari din Europa. La revenirea in Iran, a constatat ca in tara publicarea cartilor sale fusese interzisa, prin urmare s‑a intors in Statele Unite, unde locuieste si in prezent.

Plecînd de la o observaţie punctuală – cu privire la felul în care se acumulează problemele de natură sexuală într-o lume închisă şi la consecinţele acestora – Sharnush Parsipir ajunge la toxicitatea unui principiu care este la rang înalt în acestă lume – nu doar iraniană -, anume la taquiyya, principiul car permite şi chiar recomandă disimularea şi ascunderea. Managementul problemelor ajunge, astfel, la urmări catastrofale – cu implicaţii profund politice.

„Aceleaşi probleme se insinuează pe alte căi şi se tot adună, formînd un munte invizibil care îl apasă pe umeri. După o vreme, omul nu mai face decît să reacţioneze şi în cele din urmă ajunge într-o stare de pasivitate totală. Nu vreau să spun prin asta că devine inactiv, ci doar că îşi pierde capacitatea de a face paşi spre progres. Chiar şi eu, în pofida faptului că modul de gîndire al tatălui meu mi-a permis să cresc mult mai liber decît alţi iranieni, am suferit la fel ca ei de pe urma acestor probleme care mi-ai schilodit sufletul în aşa măsură încît cu greu am reuşit să discern între calea cea bună şi calea greşită. Consecinţa finală a acestei stări distructive este că toţi alteaptă încremeniţi un personaj măreţ care să decidă soarta lor şi care să le arate încotro s-o apuce”.

memorii din inchisoare

Şi atunci, ce se întîmplă cu cel sau cu cea sau cu cei care văd aceasta, înţeleg aceasta şi refuză să stea instalaţi în modul de gîndire –şi de practică a aşteptării – cu care lucrează majoritatea? Ce se întîmplă cu cineva care, o spun explicit şi autoarea în prima parte a cărţii, crede despre ţara să că nu are nevoie de revoluţii, ci doar de – cît mai multe şi mai temeinic făcute – reforme? De regulă: experienţe-limite de viaţă. Nu de puţine ori – închisoarea. Pentru delict de gîndire, pentru posesie de luciditate, pentru port ilegal de clar-viziune!

Un amănunt distinct şi care are legătură, de la distanţă, cu România este faptul că, în ultimele zile pe care Sharnush Parsipir le petrece în libertate înainte de arestul cel lung (dintre patru perioade de detenţie în total!), aceasta este extrem de interesată de mituri. „În tumultul revoluţiei islamice din Iran, sensurile acestor mituri căpătaseră pentru mine o importanţă covîrşitoare”, notează Sharnush Parsipir şi, fiind traducătoare, în acele ultime zile de dinainte de a face arest traduce (60-70 de pagini) în persană „Istoria ideilor şi credinţelor religioase” de Mircea Eliade. Traducerea zecilor de pagini din Eliade se întîmpla în iulie 1981. La mijlocul lunii august, Sharnush Parsipir este arestată. Încă o dată – şi, de această dată, pentru mai bine de patru ani.

Directoarea închisorii în care ajunge Sharnush Parsipir avea 19 ani. Sociolog de formaţie, între altele, Sharnush Parsipir ne oferă şi alte date care fac atît de specifică perioda extrem de sîngeroase care a marcat „revoluţia islamică”: în 1984, media de vîrstă a populaţiei Iranului era de 17 ani. Spre comparaţie, pe acelaşi interval de timp, în Germania de Vest, media de vîrstă a populaţiei era de 38 de ani. „Cele mai delicate probleme ale ţării” – notează Sharnush Parsipir – „depindeau de capriciile şi de dorinţele unor tineri între 14 şi 26 de ani”.

În marea închisoare în care are nenorocul să stea Sharnush Parsipir, vîrsta medie a deţinutelor, în primul an de detenţie era de 19 ani şi 6 luni. În al doilea an: 20 de ani, 6 luni şi 3 zile. Vîrsta deţinutelor varia între 14 şi 26 de ani. 80% dintre deţinute erau eleve; 10-15% erau studente.

La Ghezel-Hesar, una dintre închisorile în care Sharnush Parsipir ajunge, deasupra porţii de intrare stă scris „Groapa de gunoi a istoriei”. Mai multe pveşti ale acestor gropi de gunoi ale istoriei pe care, cu crime în masă, cu teroare, cu cruzime, cu o violenţă extremă, cu dispreţ suveran faţă de demnitatea umană le produc regimurile „revoluţionare sînt în această  carte. Un document preţios de literatură carcerală – cu specific iranian, în cazul de faţă!

P.S. Cîteva fragmente din această carte – aici: http://www.polirom.ro/catalog/carte/memorii-din-inchisoare-5920/arunca_o_privire_fragmente_1.html

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *