De ce Week-End-ul e o capcană

Ceea ce numim azi Week-End, de vineri seara până duminică seara, e ceva necesar, dar în esenţă e o capcană. E o capcană pentru că e un interval destul de lung pentru a-ţi face speranţe că o să fie suficient timp ca să te refaci, şi e de fapt prea scurt pentru ce ai avea nevoie de fapt ca să te refaci cu adevărat. Şi, mai ales, e totuşi destul de lung pentru a menţine foarte mult timp vie speranţa că « Week-End-ul le va rezolva pe toate ». Ani de zile. Poate chiar până la finalul vieţii.
Hai să ne întrebăm sincer, dacă privim în trecut: ce a rezolvat cu adevărat un Week End? A fost oare vreun WE care a rezolvat cu adevărat ceva? Nu prea, pentru că dacă rezolva ceva nu mai eram aici şi nu ne mai puneam întrebarea asta.
Cel mai bun lucru pe care îl poate face un WE e să ne facă să uităm că vine săptămâna următoare. Dacă reuşeşte asta, e perfect. Şi uite aşa Week-End-ul devine drogul legal al populaţiei muncitoreşti capitaliste. Cu puţin noroc, pentru că nu mulţi au acest noroc. Asta funcţionează mai mult la tinereţe, la beţie, şi fără multe obligaţii familiale.

Acest articol e mai ales despre ideea de capcană. Vineri, sâmbătă, duminică. E mult, sunt trei zile. Ca să faci sex îţi ia 15 minute, sau dacă eşti inspirat o oră sau două. Deci, aparent ai timp să te lăfăi, în trei zile fără 15 minute. Asta e ce gândim despre Week-End.
Ce iese dintr-un Week-End e mai puţin strălucitor. Nişte frânturi de sclipiri de imaginaţie, la o cafea mai răcoroasă decât altele, despre ce ar putea fi viaţa noastră. O călătorie mai liniştită spre magazin, pentru o porţie de mâncare, o pizza cu prietenii. Un răgaz pentru a merge undeva.
Dar nu pentru a gândi.

Sigur, am putea gândi multe în două sau trei zile. Ştim asta. Ştim că putem lua decizii într-o fracţiune de secundă, şi că marile decizii ale vieţii poate că nu le-am luat într-o secundă, dar cam aşa le-am luat, pe majoritatea. La un moment magic, care durează mai puţin decât o jumătate de oră. Şi trei zile e un fel de garanţie suficientă că acea sclipire unică în viaţă care durează vreo 20 de minute va veni tocmai mâine, vineri, sâmbătă, duminică.
Doar că acel moment magic pare că nu va veni nici în acest WE, nici în următorii cinci ani. E la fel ca teoria că în capitalism « poate » că o să devenim bogaţi, pe când în comunism « foarte sigur » că nu. Care e mai dăunătoare din cele două teorii, pentru că ambele sunt false?
De fapt, de ce nu are putere WEnd-ul să ne schimbe viaţa? Pentru că cinci zile pe săptămână mergem într-o direcţie, deci se adună la trei ani să zicem 3x12x5x8 ore într-o direcţie anume. Nişte mii de ore. Şi în fiecare WE, în care nu facem ceva anume, ci încercăm să evadăm din această schemă de mii de ore, de fapt nu punem o cărămidă la o altă construcţie. Incercăm doar să dărâmăm ce am construit deja în nişte mii de ore. Normal că nu iese. Normal că sigurul lucru pe care îl poţi dori de la viaţă e o mâncare mai bună, un sex mai liniştit, o cafea mai plăcută pe balcon, şi cam atât.

Altfel spus, e foarte posibil ca WE-ul, această fereastră deschisă în viaţa noastră spre un posibil altceva sau ceva mai bine, să fie tocmai înmormântarea a ceea ce ne-ar putea trezi sau salva cu adevărat. Pentru că aplicăm în WE aceeaşi strategie ca în timpul săptămânii: ceea ce facem cinci zile vrem să desfacem două zile şi jumătate. Şi nu avem timp: ca într-o poveste despre un blestem inevitabil sau despre melcul care urca doi metri ziua şi noaptea cobora unul, nu vom ajunge niciodată la frontiera dincolo de care va începe o nouă viaţă.
Da, cantitativ, trei zile de odihnă după cinci pare ceva corect. Spiritual şi psihologic însă, cele trei zile de odihnă declanşează un proces de proiectare în viitor care se sabotează pe el însuşi, şi tocmai aceste trei zile sunt o capcană pentru cei care vor să schimbe ceva în viaţa lor.
Ar trebui mai mult timp, de genul o săptămână de lucru şi una de pauză. Dar nimeni nu face asta. Sau, mai bine mai puţin timp. O zi de pauză, o singură după amiază. Pentru ca să ne doară faptul că a doua zi începe iar munca. Şi pentru ca să ne forţăm să înţelegem ce ni se întâmplă.
Capcana Week-End-ului e că se opreşte activitatea.
Or e fals, activitatea nu se opreşte niciodată. In clipa în care consideri că vineri seara activitatea ta se opreşte, te defineşti prin asta ca robot-sclav programat în câmpul economiei altuia.
Oamenii pasionaţi nu fac pauze, şi nu iau vacanţe. Vacanţele sunt pentru cei plictisiţi, sau pentru roboţii-sclavi. Capcana Week-end-ului e în faptul că marchează foarte clar frontiera dintre muncă şi pauză, dintre stresul biroului şi duşul liniştit cu telecomanda în mână de vineri seara.

Oricât de neplăcută ar fi munca de luni până vineri, inactivitatea de vineri seară e mai dăunătoare decât toată săptămâna. Pentru că intrăm într-un cerc vicios, un fel de relaxare până la urmă absurdă, logică doar din punct de vedere al oboselii de la birou, dar absurdă. În sine, un om care are un scop în viaţă, de genul “îşi iubeşte copiii şi îi place să picteze”, nu are Week End: se scoală de dimineaţă, merge cu copiii în parc, şi când dorm copiii pictează.
Atât.
Ieşirea din capcană e deci momentul în care uiţi de Week-End.
Sistemul de muncă la 35 de ore ne ţine prizoneri, şi credem că o face prin cele 35 de ore, dar de fapt ne ţine prizonieri prin WE. WE-ul nu e o pauză, pentru că prin asta accept că viaţa mea se duce în altă parte.
WE e momentul în care reiau activitatea mea normal şi firească.
Incetul cu încetul, se prea poate să întorc balanţa: cele trei zile devin munca mea, viaţa mea, iar restul e un timp de evadare din viaţa mea. În WE fac ce vreau, ce sunt, construiesc viaţa. Mea. Din punct de vedere al meu ca om, în nici un caz nu mă opresc în WE, tocmai atunci merg înainte.
Problema este frontiera dintre între lumea mea şi lumea impusă a datoriei sau celorlalţi. WE-ul este o frontieră pusă de alţii, ei bine sunt liber să mut această frontieră, mai sus sau mai jos. Va fi atunci gradul meu personal de implicare, în problemele altora, în ale mele. Gradul meu de libertate nu de a nu face nimic, ci de a face tocmai ce vroiam de mult timp să fac.
Nu există sfârşit al săptămânii în sensul capitalist de bere de vineri seara. Dar există o frontieră între o perioadă trecută şi una prezentă. Iar acea frontieră eu o trasez, săptămână după săptămână, până când devine interioară şi invizibilă.
După ce mi-am trasat frontiera între trecut şi prezent, sunt liber să fac din Week-End ceva mai mult decât o capcană. Măcar o şansă de a ieşi din capcană. Măcar o şansă de a trăi o viaţă care e mai mult decât o reacţie la ce au făcut alţii din viaţa mea, de luni până vineri.