Am simţit cã e timpul sã revin la Parabola Semãnãtorului dupã o trãire aparte pe care am avut-o de curând. Mã aflam într-o dimineaţã în bisericã şi ascultam liturghia, dintr-un ungher aflat în apropierea uşii. Ca niciodatã preotul citea grãbit din Carte şi ce-ajungeau pânã la mine erau o jumãtate, uneori un sfert de propoziţie. Cuvintele se rãspândeau rãtãcite, se desfãceau în silabe, sunetele disparate se risipeau în aer. Dar chiar aşa de împuţinate, pãstrau în ele câte o pâlpâire din lumina ce le ţinuse împreunã, pe paginile scrise de demult. Şi m-am gândit atunci la ceea ce puteam sã prindem fiecare din ce se transmitea atunci de la amvon.
Ajunsã pe urmã acasã, am reluat lectura Parabolei Semãnãtorului, cu care încep Pildele lui Iisus. Povestirea deschide orizontul spuselor Învãţãtorului în plan simbolic. Sãmânţa, metaforã a îngropãrii şi învierii prin germinare, poartã în acelaşi timp semnificaţia perpetuãrii prin neuitare a mesajului primordial. Dacã memoria se şterge, rodirea devine cu neputinţã.
Ceea ce atrage atenţia în acest text e construcţia în trepte a iniţierii. Pe prima treaptã, ni se oferã o naraţiune având în centru imaginea Semãnãtorului care aruncã grãunţele în patru direcţii: lângã drum, într-un loc pietros, între spini şi în pãmântul bun, sãmânţa având şansa sã încolţeascã şi sã se înmulţeascã numai în acesta din urmã. Pe a doua treaptã, ni se revelã sensul simbolic al povestirii. Sãmânţa e cuvântul Mântuitorului care îşi gãseşte cu greu locul de rodire în minţile şi în sufletele ascultãtorilor. Pe a treia treaptã aflãm cã ogorul cel primitor se aflã în inima celui curat, bun şi rãbdãtor. Iar pe a patra treaptã, se sugereazã o triere ascultãtorilor, sub semnul Judecãţii de Apoi: “Cel ce are urechi de auzit, sã audã!”
Sã ne întoarcem acum la câţiva dintre cei doisprezece ucenici ai lui Iisus şi la modurile în care lucreazã lãuntric în ei sãmânţa cuvântului divin. Iuda ar reprezenta locul pietros, pe care sãmânţa se prinde repede dar îşi usucã rãdãcinile în prea puţinul pãmânt de la suprafaţã. Trãdându-şi Învãţãtorul, el îşi distruge singur punctul de sprijin şi de rodire, condamnându-se la neant. Lepãdarea lui Petru de Iisus la începutul Calvarului, dar şi cãinţa lui ulterioarã, pe de altã parte, mã fac sã regândesc Parabola Semãnãtorului din perspectiva devenirii. Astfel, locul dintre spini şi pãmântul bun nu se referã doar la anume calitãţi sau lipsuri de ordin spaţial ci şi la depãşirea în timp a unor carenţe spirituale: acelaşi om, pe parcursul vieţii, poate avea momente de rãtãcire, de întoarcere prin pocãinţã la cuvântul Domnului, de iluminare şi mântuire. Şi fiului risipitor şi oii pierdute le iese înainte Dumnezeu. Aceeaşi grijã divinã face ca şi locul de lângã drum, pe care e aruncatã sãmânţa, sã se preschimbe într-un spaţiu fast.
Sã ne amintim de episodul din Evanghelia dupã Luca evocând drumul lui Cleopa şi al celuilalt ucenic spre Emaus. Jalea lor, dupã rãstignirea Domnului, e amplificatã de uitarea cuvintelor pe care Învãţãtorul le spusese celor doisprezece: anume cã va învia din morţi a treia zi. Iisus li se aratã pe cale nu numai pentru a-i iniţia mai departe ci şi pentru a le trezi memoria amorţitã. Sãmânţa a fost aruncatã, este în ei, dar trebuie provocatã sã germineze. Intervenţia divinã face cu putinţã trecerea de la opacitate la transparenţã, de la latenţã la creştere, dupã cum coborârea duhului sfânt asupra ucenicilor de Rusalii, declanşeazã în ei rodirea seminţei rãspândite de îndemnul lui Iisus: “Precum M-a trimis Tatãl pe Mine, aşa vã trimit şi Eu pe voi”.
Tot pe o cale alãturea cu drumul se aflã şi Saul care îşi îndreaptã paşii spre Damasc. El, prigonitorul ucenicilor lui Iisus, a fost martor la executarea martirilor, începând cu linşajul Sfântului Ştefan, care, înainte de moarte, a strigat cã i s-au deschis cerurile. Nu se poate ca în decursul cumplitei exterminãri sã nu fi cãzut pe gânduri duşmanul Domnului, vãzând transfigurarea condamnatului în pragul pieirii. Pare cã sãmânţa, aruncatã lângã drum, va fi cãlcatã în picioare. Dar “O luminã din cer ca de fulger, l-a învãluit deodatã”. Glasul auzit de Saul este al lui Iisus, cel hãituit, însufleţind sãmânţa, pe care asupritorul încã nu ştie cã o poartã lãuntric, şi iatã cum locul cel mai ostil devine mãnos în timp.
Orbirea lui Saul, echivalând cu depunerea în mormânt a Mântuitorului, dureazã aşişderea trei zile, perioadã propice germinãrii seminţei în întuneric, dupã care “îndatã au cãzut de pe ochii lui ca nişte solzi şi a vãzut iarãşi”. Ceea ce vede acum îl salveazã, deoarece alege în locul distrugerii calea rodirii, ajungând, ca şi Petru, semãnãtorul cuvintelor lui Iisus.
Mã uit înspre mine însãmi acum şi încerc sã-mi cercetez solul sufletului. Cum sã-l feresc de bolovani, de spini, de primejdiile lãturalnicului? Sãmânţa aşteaptã rãbdãtoare pãmântul curat în care sã se trezeascã.