Risc de excelenţă la Nottara : interviu cu Marinela Țepuș

Reprezentaţiile se ţin, dar nu în acelaşi loc; actorii sunt nevoiţi să se mute pentru fiecare spectacol cu decorurile, costumele, cu absolut tot tabloul scenic. În aceste zile se caută sediu, se caută o casă pentru Nottara! Vă invit să citiţi povestea din spatele “poveştii” spusă cel mai bine de doamna Marinela Țepuș, directoarea teatrului.

Patricia Maria Savu (P.M.S.): Cum ați ajuns să activați în acest domeniu? Cum a apărut pasiunea pentru teatru?

marinela_tepusMarinela Țepuș (M.Ț.): Este o poveste lungă: în clasa a cincea, în Bocşa, Caraş-Severin unde făceam şcoală, profesoara de latină ne-a invitat să mergem la teatrul din Reşiţa să facem abonamente pentru a ne mări cu un punct media. Nu am ştiut latină niciodată, mai târziu, cu aceiaşi profesoară am făcut franceză; s-a întâmplat la fel, nu ştiu franceză nici acum, dar pasiunea mea pentru teatru aşa a început, având un abonament şi ducându-ne, săptămânal, cu clasa, la teatru la Reşiţa. Primul spectacol pe care l-am văzut a fost “Azilul de noapte” de Gorki şi vreau să va spun, că deşi eram aşa mică, îmi amintesc absolut tot spectacolul, pot să vi-l povestesc, văd şi imagini. Am vrut, ca orice tânăr, să fiu întâi actriţa, nu mi-a ieşit, eram prea departe, erau foarte puţine locuri pe vremea aceea. Am făcut filologie, am început târziu, în 1987, pentru că între timp m-am gândit să mă fac cântirist românist, era acea Cântare a României, care nu a făcut numai lucruri rele, a făcut şi lucruri bune. După aceea, mi-am spus eu că nu o să ţină Cântarea României până când o să ies eu la pensie, astfel, m-am hotărât să mă fac profesor de limba română, că pe aceasta o ştiam bine şi eventual să mă fac secretar literar la teatrul din Reşiţa pentru că, nemaifiind teatrologia, aceasta fusese desfiinţată, se primeau ca secretari literari şi absolvenţi ai facultăţii de filologie. În 1990 s-a reînfiinţat secţia de teatrologie în cadrul ATF, IATC  a devenit în 1990 ATF şi după aceea UNATC. Am venit, am dat examen cu ceea ce ştiam de la Universitatea de Vest de la Timişoara, nu m-am pregătit în mod special, l-am trecut, şi am făcut şi teatrologie; am întrerupt o perioadă filologia, le-am terminat, în orice caz, în ‘94 pe amândouă. Aşa am ajuns eu ca studentă la teatrologie şi la filologie, aici, secretar literar pe 1 aprilie 1994 şi nu a fost o păcăleală. Profesoară mea, Mihaela Tonitza Iordache, soţia lui Ştefan Iordache, a spus că mi se potriveşte acest teatru, şi ceea ce a hotărât aşa a fost. Am dispărut 2 ani de aici, am fost angajată la ceea ce se numea Scena, o revista de teatru, condusă de Dumitru Solomon, după 2 ani m-am reîntors şi am rămas până acum. Între timp, am mai fost 6 ani director la Teatrul din Buzău, dar am fost cu cumul pentru că este un teatru de proiecte, repetiţiile spectacolelor făcându-se în Bucureşti. Astfel, nu era necesar să fiu prezentă în fiecare zi acolo, mă duceam de două ori pe săptămâna, pentru partea administrativă, spectacolele se ţineau aici. Cam asta a fost naşterea mea pe tărâm teatral. Acum mă simt incomod din cauză că nu ştiu franceză; am înţeles că latina se scoate oricum din şcoală şi nu e niciun fel de problemă, dar pot să îi mulţumesc profesoarei mele: într-un fel ea mi-a descoperit vocaţia, nu am descoperit-o eu singură.

 P.M.S. :Care este rolul teatrului în dezvoltarea individului?

M.Ț. :Foarte important! Paul Ioachim când a făcut acest teatru de proiecte în ‘95, l-a făcut numai cu partea administrativă, cu angajaţi pe perioadă nedeterminată, iar creatorii erau angajaţi pe proiecte. În cadrul acestui teatrua făcut teatru pentru elevi, în regim profesionist, adică a adus regizori profesionişti, care au lucrat cu elevii şi au făcut spectacole pentru copii. A şi reuşit să impună teatrul ca specialitate la liceul de artă de acolo şi atunci cu acei copii se făcea şi teatru. Când am ajuns eu la conducerea teatrului, am făcut un studio Paul Ioachim şi am continuat această performanţă a copiilor. Vă spun că ei, fără să ştie, au un talent nativ, astfel încât după aceea foarte mulţi copii au dat la UNATC şi au devenit actori, regizori sau teatrologi şi mă bucură. Mă salută foarte multă lume şi îmi spune “ne cunoaştem de acolo”. Astăzi m-am întâlnit cu o fată care mi-a spus:  “am făcut practică la Buzău cu dumneavoastră la teatrologie”. În continuare şi la Buzău şi aici facem un ziar al festivalului cu studenţii de la teatrologie. Gândul meu, însă, nu a fost acela de a descoperi talente, şi de a-i face actori cu acel program, ci a fost unul mult mai terestru, şi anume, că teatrul te învaţă să socializezi, te face mai puţin timid. Eu sunt un om extrem, excesiv de timorat, ori teatrul m-a făcut să devin o luptătoare, o răzbătătoare, să vorbesc în faţa publicului, mi-a dat această siguranţă de sine pe care nu aş fi avut-o altfel. Mai mult decât atât, teatrul te învaţă să porţi un costum, teatrul te învaţă să fii prieten cu celălalt. În studioul Paul Ioachim, unde făceam teatru, ei îşi făceau şi propriile decoruri, ajutaţi, fireşte, de oamenii de la ateliere; dar ei coseau, ei pictau, pentru că erau şi de la arte plastice; ei făceau schiţele decorului, şi efectiv cred că teatrul, are această menire, aceea puternic educativă.

P.M.S. :Cum v-a schimbat pe dumneavoastră experiența conducerii acestuia?

M.Ț.:Groaznic! Vă spun sincer că nu există zi din aceşti 4 ani fără să regret că am plecat din Buzău: un teatru de proiecte în care te întâlneşti cu actorii pe proiect şi vin alte proiecte, într-un oraş unde în doi ani am fost cunoscută şi salutată pe stradă şi felicitată; înseamnă mult, mult, infinit mai mult decât să fii director într-un oraş mare cum este Bucureştiul, directorul unui teatru, e adevărat, cu foarte mare notorietate. Dar şi asta impune muncă în plus, strădanie în plus. Sigur că aici a fost întotdeauna familia mea şi norocul meu a fost că, fiind împreună, nu a fost o mare scuturătură în momentul în care am devenit directorul lor. Este fioros de greu, ca să nu spun că atunci când am plecat, trecuseră doi ani din cei patru, timp în care s-a consolidat. Acolo este un teatru consolidat cu bani europeni, care arată nemaipomenit, şi că aici, iată, mă paşte altă consolidare; nu ştiu dacă mai am puterea! Oricum tot aici voi rămâne şi, oricând s-ar putea, aş vrea să redevin secretar literar; este profesia mea de bază, pe care o iubesc, o preţuiesc şi cu care mă simt bine. În aceşti patru ani eu nu mi-am făcut cărţi de vizită, pentru că m-am considerat administrator, zugrav şef, şef de toate felurile, dar nu director. Noi în 5 octombrie am pus această uşă nouă şi practic în noiembrie am închis-o. Gândul meu a fost că, în sfârşit, după ce vom face şi copertina şi vitrinele, ceea ce nu s-a mai întâmplat, voi deveni şi eu cu adevărat director; iată că nu, am devenit “regina bulinelor”.

P.M.S. :Cât de entuziasmaţi erau oamenii în trecut legat de vizionarea un spectacol? Dar acum?

M.Ț.:Suntem dintre aceia care îşi respectă publicul şi am făcut în 2012 – eu am venit la conducerea teatrului în decembrie 2011 –un studiu de piaţă cu o firma specializată, pentru că am vrut să văd ce aşteaptă publicul cu adevărat de la acest teatru, şi pentru că ştiam foarte bine ce crede critica despre acesta, eu făcând parte din aşa numită critică. Mi-a fost foarte frică şi chiar îmi spuneam că dacă nu o să iasă cum îmi doream nu îl voi da pe piaţă, dar tot e bine că ştiu ce să fac mai departe.  Vreau să spun că şi firma a fost în culmea entuziasmului pentru că nu s-a mai făcut un studiu din anii ‘80, realmente studiu: s-a făcut acel barometru cultural şi se face în continuare la Minister, dar se face cu studenţi, este cu totul altceva decât un studiu făcut de o firmă, şi este altceva când o firmă se ocupă de un sondaj politic şi de un studiu cultural în urma căruia nimeni nu are de câştigat, nimeni nu are de pierdut sau avem cu toţii de câştigat pentru că ştim ce să facem în continuare. Surpriza a fost că suntem ca orice capitală europeană: 36% dintre oamenii din Bucureşti merg măcar o dată pe an la teatru. Sigur, pare puţin când spunem, dar este acelaşi rezultat dat şi de studiile celorlalte capitale. Cu acelaşi prilej am aflat de la domnul Alin Teodorescu că nu s-a schimbat mare lucru din ‘80 când au mai existat nişte studii culturale; pe vremea comunistă studiile se făceau prin institutele sociologice. Aşadar nu s-a schimbat mult şi este foarte bine; ceea ce s-a schimbat este că vine mai multă lume la opera şi la operetă, ceea ce nu s-a întâmplat până acum, luând însă în discuţie numai cazul capitalei.  Notorietatea noastră a fost remarcabilă.

imagine nottara 2

 P.M.S. : Credeți că acest fapt influențează importanța teatrului în societate, modul cum acesta este perceput?

M.Ț.:Nu ştiu dacă în societate sau într-un mediu oarecum special pentru că spectatorii, am aflat cu acelaşi prilej, deşi ştiam deoarece îi vedeam şi în teatru sunt oameni cu studii superioare, cu un nivel mediu de trai, nu cei săraci şi nici bogaţii. Astfel, acestei părţi de public trebuie să ne adresăm şi pe aceasta trebuie să o ţinem lângă noi. Sigur că eforturile care se fac, şi se fac cu disperare sunt acelea de a atrage publicul de categorie superioară ca nivel de trai, la săraci putem ajunge, şi ajungem, deoarece,  fiind instituţii subvenţionate de către stat, preţul biletelor într-un teatru de repertoriu este mai mic decât al celor care se vând cu impresari: la Palatul Copiilor sau  în teatre. Chiar şi la noi veneau luni şi marţi impresari, biletele fiind mai scumpe în acest caz.  Deci, se încearcă cu ajutorul Primăriei, cu ajutorul forurilor locale, să se păstreze un preţ echilibrat şi acceptabil pentru toată lumea.

 P.M.S. : Ştim cazul teatrelor importante care acum tind să şocheze prin piese, un exemplu recent fiind colaborarea cu Centrul Naţional al Dansului, unde au fost 30 de persoane nud. O să se schimbe strategia Nottara odată cu consolidarea clădirii, cu un alt sediusau vă veţi menţine?

M.Ț.:În 1990 Alexander Hausvater aducea nudul în teatrul din România şi şocul cel mare atunci a fost la spectacolul “Să pui cătuşe florilor”. Au venit oameni şi din străinătate să vadă spectacolele, cei din Est, cei care nu aveau voie să se dezbrace au venit să-i vadă pe alţii dezbrăcaţi. Tot atunci şi-a amintit lumea că la Teatrul Mic, atunci când era Săraru director, un spectacol cu Vali Seciu, “Să îi îmbrăcăm pe cei goi” în regia Cătălinei Buzoianu a adus pentru prima dată pe scenă în România bustul gol al Valeriei Seciu. Sunt mode pe care le traversăm, în anii ’90 a fost această modă a nudului. Şi Andrei Şerban cu trilogia lui a dezbrăcat oameni, numai că la el, lumina era atât de discretă şi totul era atât de difuz, încât eu am simţit nevoia să mă duc până sub căruţa în care se afla Elena din Troia să mă uit dacă era cu adevărat goală; abia atunci mi-am dat seama că este dezbrăcată. Era cu totul şi cu totul altă ambianţă. În piesele lui Hausvater erau dezbrăcaţi, însă acolo există şi o cruzime. Repet, nu am văzut acest spectacol, presupun că este din gama celor făcute de Hausvater. A fost moda teatrului dans, moda teatrului de imagine, după aceea a venit moda teatrului cu video, moda cu fumul, fără un pic de fum şi un pic de tuse nu ieşeai de la teatru, dar ceea ce se poate remarca este că după asemenea mode, întoarcerea este la poveste, orice s-ar spune şi oricum ar fi.  Noi am organizat festivalul “Festin pe bulevard”, iar tematica este criza, cea a anului 2015 fiind dedicată limbajului. Am avut un spectacol dur, “Vestul singuratic” se numeşte care este doar cu înjurături, acestea fiind mai dese decât celelalte vorbe. Ele sunt însă susţinute actoricește atât de bine, încât a luat şi premiu la festivalul nostru, a fost şi la festivalul naţional, a fost la nenumărate festivaluri şi va merge şi în Rusia într-un festival dedicat acestui autor care a scris “Vestul singuratic”. Cred că un teatru bine făcut indiferent dacă şochează sau nu trebuie dublat cumva de estetică. Una este să te dezbraci gratuit şi altă este să sugerezi sau să pleci de acolo punându-ţi nişte întrebări: oare de ce a fost gol sau nu a fost? Fiind critic de teatru am văzut nenumărate spectacole mult mai vulgare cu oameni îmbrăcaţi şi care nu înjurau decât spectacole cu ei dezbrăcaţi sau înjurând. Dacă spuneţi că şochează, eu spun că face parte din categoria spectacolelor vulgare, nu din acea categorie măiastră. Îţi trebuie măiestrie să ştii să dezbraci nişte actori şi să fie mai important ce fac, cum fac, cine sunt, ce se vede, decât să-i vezi dezbrăcaţi şi atât. La “Vestul singuratic” au venit şi bătrâni, deşi am pus bulină cu limita de vârstă 16 ani, şi tineri; nu a plecat nimeni. Dimpotrivă, spectacolul are un succes maxim şi merge înainte.

P.M.S.: Ce face din teatrul Nottara un simbol pentru București?

M.Ț.:Din păcate, în vremea din urmă, bulina căreia noi chiar i-am găsit locul şi sper să nu rămână mult acest simbol. A făcut însă şi un lucru bun această bulină; în clipa aceasta orice taximetrist şi oricine întreabă de teatrul Nottara chiar ştie unde este şi ce i se întâmplă. Supărarea mea pentru care nu intrăm în ARCUB, asta este: memoria afectivă a poporului român este foarte scurtă şi atunci trebuie să venim în întîmpinare şi să facem astfel încât orice ameninţare să devină o oportunitate. Cu asta ne străduim noi, asta înseamnă cele 10000 de buline pe care le va primi fiecare susţinător al nostru şi fiecare spectator când va cumpăra un bilet şi pe care sperăm să le aruncăm la coş cât mai curând când ne întoarcem noi aici împreună cu bulina minune care se află şi pe clădire. Mai este încă ceva: eu am devenit un simbol nedorit al clădirilor şi al bulevardului Magheru şi, ca să trecem pe arhitectură, eu nu am avut timp, dar din când în când mai strecor faptul că este o clădire istorică făcută de către unul dintre cei mai mari constructori ai acestei ţări, alături fiind un bloc făcut de celălalt mare constructor interbelic, Prager, dublat de notorietatea teatrului Nottara; aşa am devenit pe Magheru regina bulinelor şi simbolul bulinelor pentru că ori de câte ori se vorbea despre cutremur, toată presa venea aici. Acesta a fost avantajul, dar dincolo de asta sper că dacă reuşim să facem în 2 ani maximum 3 această consolidare să capacităm pe toată lumea să facă măcar bulevardul Magheru pentru că este o arteră istorică pe care nu trebuie să o lăsăm de izbelişte. Am spus de fiecare dată la televiziune şi o spun şi acum: dacă această arteră va fi lăsată aşa, ea se va demola singură pentru că orice lucru gol aduce fie oameni ai străzii, fie prăpăd, uzură;dacă noi plecăm de aici şi nu mai dăm drumul la căldură, dacă nu mai există suflet, se prăpădeşte singură. În felul acesta iniţiatorii acelei legi care este nobilă în teorie, dar aduce prăpăd în urmă pentru că nu au avut nicio strategie şi nu s-au gândit deloc la ceea ce urmează, s-ar putea să desăvârşească opera lui Ceauşescu: aceea de a demola ce a mai rămas de pe vremea lui; ori asta este istoria Bucureştiului, şi nu numai asta; este şi centrul vechi, este un sfert de Bucureşti în această situaţie. Primăria ce să facă şi ea săraca; ea s-a luptat 2 luni să ne găsească nouă un spaţiu, pentru că după să începem negocierile cu proprietarii care nu vor să semneze. Şi mai departe?Aceasta este o clădire, dar celelalte?

 P.M.S.: Numele Nottara este legat de acest loc. Este posibil ca mutarea reprezentațiilor teatrului să producă schimbari la nivelul echipei, dar si al spectatorilor?

M.Ț.:La nivelul echipei noastre cu siguranţă nu pentru că această bulină ne-a unit şi am funcţionat în tot acest timp exact ca unul. Vom juca în tot Bucureştiul măcar anul acesta, deşi vom avea un sediu destul de stabil. Este foarte multă muncă deoarece trebuie să ducem decorurile, să jucăm, să facem curăţenie, să le încărcăm, să le aducem într-un loc şi atunci nu se pune problema unei restructurări de personal. Dincolo de asta, da, va fi un cutremur la nivelul spectatorilor noştri. Eu vă spun că în clipa aceasta la spectacolul din 20 ianuarie biletele se vând numai online, iar aici, la noi, toată lumea vine, întreabă, şi e foarte derutată. Aici vine publicul nostru, cel care era obişnuit cu această locaţie, cei care cumpără de pe internet sunt din tot oraşul, pe aceia nu-i pierdem. O să câştigăm probabil alt public, ceea ce este, sper, de bine; este un amestec de spectatori, pentru că sigur ai noştri ne vor urma acolo unde suntem şi se vor duce şi către spectacolele teatrelor în care jucăm, iar spectatorii teatrelor în care jucăm îmi doresc să se întoarcă apoi către noi, ceea ce este foarte bine. Oricum momentul în care actorii mari au început să migreze, şi să joace cu colaborare în alte teatre, publicul s-a dus după actori, şi astfel e cumva amestecat; nu mai este atât de parcelat teatrul, nu este fiecare cu publicul său.

P.M.S.: Cum este echipa motivată in aceasta perioada destul de grea a teatrului?

M.Ț.: Credeţi-mă că în timpul acesta s-au finalizat trei premiere, ceea ce nu este puţin lucru, în contextul în care unii îşi făceau bagajele. Ei repetau şi peste ei în sală, dacă mergeţi, veţi vedea decorul pe scenă, iar în spate împachetate sunt decorurile pregătite pentru a fi duse la ARCUB.

P.M.S.:Cum au primit iubitorii de teatru, vestea închiderii?

M.Ț.:Dacă după tragedia de la Colectiv a scăzut simţitor vânzarea biletelor şi întotdeauna când se vorbea despre cutremur aici scădea extraordinar de mult, după trei săptămâni oamenii au venit din nou. După promulgarea legii, acele patru-cinci zile până când am spus stop s-au reumplut sălile, dar nu vă pot spune cum. Adică, în acelaşi context al emoţiei oamenii au venit din solidaritate.

P.M.S.:Teatrul se aflăla parterul unul bloc de locuințe. Prezintă un dezavantaj faptul că nu este o clădire independentă?

M.Ț.:Da, pentru că atunci procedurile de consolidare ar începe mâine. Nu este consolidarea în sine grea, ci procedurile pentru că sunt şi proprietari şi trebuie negociat cu ei pentru a fi de acord cu această consolidare. Aici nu s-au gândit acei iniţiatori ai legii că ar trebui să facă abstracţie, să-i oblige sau să-i facă să vândă apartamentele dacă nu acceptă consolidarea şi astfel este foarte complicat. Există avize, studii de fezabilitate, licitaţii, contestaţii, pentru că suntem în România şi asta ne ia mult din timp, abia la final realizându-se consolidarea.

P.M.S.:Când a fost încadrat teatrul în clasa I a clădirilor de risc seismic? Poate fi consolidată clădirea si care sunt costurile?

M.Ț.:Deşi e foarte cunoscută clădirea din Magheru, scenele şi cabinele sunt pe strada Jules Michelet, cele două corpuri fiind legate prin intermediul sălii de spectacol.  Costul unei expertize presupunem că este30000Euro – 40000Euro pentru întreg blocul care are şi două subsoluri: la subsolul unu este sala mica, iar la subsolul doi, termocentrală. Este un ansamblu extraordinar de bine făcut. Din păcate, dacă în 1945 s-a clădit totul într-un an exact aşa cum îl vedeţi şi nu pare că se va dărâma prea curând, o expertiză în România durează de la cinci săptămâni până la două luni, dar o consolidare se poate întinde pe o perioada foarte lungă de timp: între patru ani şi 15-20 de ani. Costurile nu le ştiu pentru că noi suntem în faza de a cere din nou o expertiză, ca să ne lămurim.  Considerăm că expertiza făcută atunci a avut mai multe fisuri decât a avut imobilul şi abia după aceea vom vedea ce facem mai departe, şi oricum, de acea consolidare se va ocupă Primăria, nu noi.

P.M.S.:Locuitorii de la etajele superioare nu sunt de acord cu aceasta intervenție. Având în vedere acest fapt, nu reprezintă și pentru ei un pericol locuirea în această clădire?

M.Ț.:Sunt totdouăsituaţii diferite, cei din Jules Michelet au acceptat, au fost doisprezece proprietari care au fost de acord de atunci, aici (Magheru) nu acceptă pentru că au făcut contestaţie. Din păcate, au trecut greşit anul realizării blocului, 1935, deşi a fost realizat în 1945. Este un detaliu foarte important deoarece clădirea nu a prins cutremurul din 1939,iar constructorul teatrului, Liviu Ciulei tatăl şi Prager au fost primii care au lucrat conform calculelor antiseismice, fiind primele blocuri realizate de ei în acest fel. Acesta a fost făcut de Liviu Ciulei pentru fiul său şi nu aş putea să cred că l-a proiectat mai prost decât a făcut noul Palat al BNR sau Palatul CFR sau Penitenciarul Colibaşisau numeroase biserici care nu au bulină, singurul în pericol fiind teatrul. Noi şi proprietarii, în această perioadă, nu am trăit nicicum cu conştiinţa faptului că se dărâma blocul, ci cu spaima că ne evacuează. Până la urmă asta s-a şi întâmplat, din păcate. Sincer este adevărat că este subiectiv ce spun, dar eu cred că dacă acest bloc se dărâmă, se dărâmă tot Bucureştiul, inclusiv clădirile făcute după ‘90.  Şi mai vorbesc despre ceva: în centrul vechi sunt foarte multe clădiri cu mai puţin de patru etaje, ele nu au fost expertizate pentru că aveau sub patru etaje şi în prima tranşă au încercat să facă expertiză celor construite până în ‘40 şi cu mai mult de şase etaje. Gândiţi-va că la acelea care sunt mult mai vechi decât teatrul, nu e nevoie să mai vină cutremurul că ne cade o cărămidă în cap oricum.

P.M.S.: Care este modalitatea prin care teatrul își poate relua activitatea în același loc?Cum vedeți viitorul acestui teatru?

M.Ț.:Speranţa mea a fost în domnul Noica, ministrul care a inventat bulinele şi care este foarte preocupat de toate bulinele pentru că se simte cumva responsabil, dar dincolo de asta, el are o legătură afectivă faţă de acest imobil pentru că a scris o carte despre Liviu Ciulei, o mare parte fiind orientată asupra acestui spaţiu. Singura modalitate este o nouă expertiză, șansaeste,cred, de 10% ca un bloc de 70 de ani construit pe o falie destul de nisipoasă, cu pânză freatică deja fisurată, în subsol având trei pompe care scot apă permanent,  şi metroul care trece prin faţa noastră şi care mai zguduie din temelii construcţia, să scape de aceasta.  Mă tem că nu va fi ceea ce ne dorim noi deoarece sigur se încadrează într-un grad de risc. Până la urmă trebuie o consolidare. Cu ajutorul presei care este alături de noi cred că putem face acest efort doar comun, să ne aducem aminte din când în când de acest imobil. Şi vă spun sincer, dacă facem din această clădire un simbol al normalităţii, al faptului că se poate face o consolidare în doi-trei ani cât ar fi normal să dureze, putem spera că până la urmă se va consolida în ceva mai puţin de 154 de ani Bucureştiul, aşa cum am citit zilele trecute.

P.M.S.: Ne puteți face o retrospectivă, pe scurt, a anului 2015? Pentru 2016 sunt proiecte noi care urmează a fi prezentate oamenilor?

M.Ț.:2015 a însemnat opt premiere din zece cât ne-am dorit să facem,  un festival cu un avânt extraordinar, a treia ediţie a avut un succes de imagine, de presă şi de public şi pe care nu vrem să-l întrerupem, norocul nostru fiind acela că dacă ne aşezăm la Teatrul Elisabeta, la bulevard, se numeşte chiar “Festin pe bulevard”. Pentru 2016 aveam programate 8 spectacole, dar o să facem, din păcate, doar patru, pentru că abia putem să jucăm cele treizeci şi trei de titluri pe care le aveam deja, la care se mai adaugă două. Cred că cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla în acest an ar fi această expertiză care să arate că acest bloc este aşa cum îl preţuim şi îl iubim şi sperăm noi să fie: fără bulină. Nu cred că se poate întâmpla, dar cine ştie ce minune ne poate aduce bulină noastră…cu risc de excelenţă.

 

Interviu realizat de Patricia Maria Savu pentru revista Art Out apărut în numărul 42.

Material realizat cu sprijinul Ligiei Niculae.

Pozele au fost primite de la Teatrul Nottara.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *