Mărturii din atentatul de la Bruxelles

Pe 22 martie dimineaţa, Mihai Delea editor Europunkt.ro soseşte la aeroportul Zaventem din Bruxelles să se îmbarce pentru România, după ce participase la The Annual Convention for Inclusive Growth organizată de Comisia Europeană.

Rândurile de mai jos sunt scrise de el. Filmul făcut cu telefonul este tot de atunci. Sunt cuvinte şi imagini brute, din păcate, despre lumea în care trăim astăzi!

Ajunsesem pe aeroportul din Bruxelles cu 3 ore inainte de zbor si asteptam sa se deschida poarta de check-in. Imi luasem o marja de timp mult prea mare in caz ca s-ar fi intamplat ceva pana sa ajung la aeroport. Am inceput sa ma plimb de colo-colo si am luat toate randurile de check-in la pas, de la cap la coada sperand ca timpul va trece mai repede. La un moment dat, am hotarat sa ma asez pe un scaun, in dreptul randului unde, potrivit biletului de avion, avea sa se deschida check-in-ul companiei TAROM, randul 7. Era in jur de 8:20.

La scurt timp de cand ma asezasem pe acel scaun, am fost pus in fata faptului implinit – o prima explozie s-a auzit undeva in dreapta-spate. Norocul si sansa mea au fost ca aveam partial spatele acoperit, randul de scaune era sprijinit intr-un perete. M-am ridicat, iar la cateva secunde dupa prima explozie, a venit si cea de-a doua, al carei suflu m-a prins in picioare, deja in miscare. L-am resimtit din plin.

Am apucat sa ma uit scurt in urma, clipe in care am vazut praf si pulbere ridicandu-se, oameni trantiti la pamant, inconstienti, probabil in stare destul de grava.

In acesta stare de panica, m-am alaturat unui grup de persoane debusolate care a inceput sa fuga pana la urma intr-o directie comuna. Am facut la pas rapid cateva zeci de metri si am reusit sa ne baricadam intr-o toaleta.
Aici m-am simtit oarecum in siguranta, cu toate ca nu aveam incredere in nimeni si nu stiam de unde ar putea veni un nou pericol. Majoritatea persoanelor erau arabe sau de culoare, lucru care imi sporea si mai mult neincrederea. Nu stiam daca este mai bine sa stau singur sau in grup. Imi incolteau, in acele momente, tot felul de ganduri: ca pericolul nu e nici pe departe terminat si ca oricand o noua bomba ar putea exploda, oricare dintre cei din grup s-ar putea detona sau chiar am putea fi lichidati de cineva care ar fi putut scoate o arma.

In timp ce ma indreptam spre toaleta, armata intra in epicentrul dezastrului, pe langa noi. La un moment dat, ajuns in dreptul toaletei, m-am impiedicat de un incarcator de munitie care nu stiu cum ajunsese acolo. Disperarea crestea, era clar ca nu puteam sa imi pun sperantele unei minime sigurante in nimeni. Asa ca am inceput sa imi stapanesc pe cat posibil emotiile.

Am hotarat ca este mai bine sa plecam din toaleta pentru ca desi imi inducea senzatia de oarecare siguranta, era foarte problematic. Daca cineva ar fi incercat sa ne lichideze acolo, am fi fost victime sigure. Asa ca am pornit pe langa zid, strigand catre ceilalti sa vina in noua directie, pana am ajuns intr-un fast food. Locul imi permitea mai multa libertate de miscare. Pentru cateva momente, m-am asezat dupa o tejgea pana ce un politist a strigat catre noi si ne-a redirectionat catre o iesire de urgenta.

Atunci mi s-a spus ca nu imi pot lua ghiozdanul cu mine. Trebuia sa il las pe jos, unde se stransesera mai multe bagaje. Mi-am luat lucrurile pe care le consideram esentiale din bagaj – aparatul foto, telefonul, incarcatorul de telefon si portofelul cu actele.

Am fost evacuati pe pista aeroportului, unde am stat cateva minute pana ce au venit niste autobuze care ne-au mutat intr-un tarc ingradit, undeva in afara pistei, la intrarea in aeroport.

Acolo am stat cel mai mult, peste o ora. Am reusit sa iau legatura cu cei de acasa.

Dupa un timp, alte autobuze au venit sa ne preia si ne-au dus la o sala de sport. Am auzit de la ceilalti ca un nou atentat a avut loc la o statie de metrou. Toti eram in stare de soc.

In sala de sport, am reusit sa gasesc o priza unde mi-am mai incarcat telefonul, aflat pe terminate. Intre timp, am auzit vorbindu-se romaneste undeva in spatele meu. M-am intors si am intrat in vorba. Erau o mama si fiica ei de 2 ani. Trebuiau sa plece spre Barcelona…. Mi-au spus ca locuiesc in Bruxelles de 15 ani, sotul le lasase la aeroport, iar acum il asteptau sa se intoarca, dar dura pentru ca majoritatea strazilor din oras fusesera inchise…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *