“Eu sunt tâlharul Orbasan !”

Existenţa lui Wilhelm Hauff (1800- 1827) stă, ca a atâtora dintre contemporanii săi, sub dublul semn al morţii premature şi al febrilităţii creatoare. O nelinişte pare să îl bântuie- talentul său explorează spaţii diferite,imaginaţia sa cucereşte domeniul exoticului şi al legendelor germane. Romantic Biedermeier, eliberat de adâncimile tenebroase ale primului romantism vizionar, Hauff nu este doar autorul de basme , dar şi autorul nuvelei care va fi pretextul narativ al celui mai abject şi odios film antisemit al propagandei naziste, “ Evreul Süß”.

Hauff este un om al timpului său, un amestec subversiv şi bizar de critică socială şi de explozie a fanteziei. Imaginea sa este infinit mai nuanţată decât propriile noastre amintiri despre poveştile sale ar putea sugera.Literatura lui Hauff este o conversaţie purtată cu tradiţia occidentală şi cu cea orientală. Spre a relua formula clasică a lui Goethe, ea este parte din marele divan oriental- occidental, un fragment din dialogul pe care Europa îl poartă cu sine însăşi şi cu bazinul de civilizaţie care îi este vecin. Descoperirea Orientului, a tainelor şi a extravaganţelor sale, provoacă la europeni acel freamăt al imaginaţiei din care se va naşte capodopera lui William Beckford, “ Vathek”.

De pe un alt versant, golit de demonismul lui Beckford, Hauff creează, la rândul său, un univers de poveşti întemeiat pe hibridizare, pe altoire şi pe o romantică pasiune pentru exotic. Teritoriul său ficţional adună, între marginile sale, elementele definitorii ale imaginarului de debut de veac XIX. Vocea basmelor sale este o voce a labirintului şi a enigmelor, dar şi una a meditaţiei morale şi a ironiei casante. Geniul lui Hauff se află în acest potenţial de reunire al contrariilor, în elanul de a scrie, pentru moderni, versiunea contemporană a miturilor lor îndepărtate.

Inima care îşi spune taina

“ Eu sunt tâlharul Orbasan”- această exclamaţie încărcată de superbie romantică îl urmăreşte pe Nicolae Steinhardt, cel din “ Jurnalul fericirii”. În finalul textului său, ea este înscrisă ca un semn al mutaţiei pe care propria sa existenţă o suferă, o dată cu detenţia şi cu revelaţiile ei. Este ca şi cum basmul lui Hauff, “ Caravana”, ar ascunde acel sens al transformării şi libertăţii la care aspiră şi viitorul monah de la Rohia. Ceea ce a fost, pentru atâţia dintre noi, în anii de comunism, încadrat în paginile de carte, un simplu basm, devine o cale de acces spre imaginarul lui Steinhardt şi către taina sa.

Recitit, din acest unghi al enigmei care îl obsedează pe Steinhardt, “ Caravana” este un triumf al artei lui Hauff şi un elaborat joc de oglinzi. Acolo unde nopţile arabe preferă unidimensionalitatea basmului, Hauff introduce dubiul occidental şi ingredientele unei alte tradiţii. Tiparul clasic arab al povestirii în ramă este tratat inovator- Egiptul prin ale cărui ţinuturi călătoresc negustorii nu mai este unul atemporal, ci ancorat în anii care urmează invaziei lui Bonaparte. Lumea caravenei este una în care se întâlnesc umbrele lui Harun Al-Raşid cu tonurile de nuvelă italiană a lui Matteo Bandello şi cu elanul de revoltat al lui Byron. Divanul occidental-oriental al lui Hauff nu este o adaptare manieristă, ci un joc al citatului cultural. Spaţiile pe care le acoperă ficţiunea sa sunt fabuloase şi îndepărtate. Din deşert până în Mediterana şi in Florenţa, universul lui Hauff este în plină expansiune.

La un prim nivel, arta lui Hauff din “ Caravana” adoptă cadrul şi strategiile nopţilor arabe. Istoria califului-barză, cu suita ei de preschimbări ciudate, povestea lui Muc cel Mic, piticul ce descoperă comori şi zboară cu condurii săi fermecaţi, întâmplările teribile de pe vasul fantomă cu echipajul său blestemat, toate acestea sunt omagiul pe care Hauff îl aduce unui pământ sincretic care musteşte de miracole şi de minuni. Nimic nu este imposibil în aceste domeniu al vrăjilor, acolo unde oamenii se întâlnesc cu magicienii şi cu spiritele.

Dar “ Caravana” lui Hauff pătrunde şi într-un adânc de umanitate la care nopţile arabe nu puteau avea acces. Proza orientală se transformă ,o dată cu apariţia damnării şi a tainei. Evocat de neguţători ca un tâlhar ce rămâne fidel nobilelor legi ale deşertului, înconjurat de aura misterului originii sale, bântuind dunele cu ceata sa de voinici, Orbasan este semnul byronian cu care Hauff îşi marchează povestea. Iar taina lui Orbasan este şi taina ciudatului negustor grec , Zaleukos, a cărui mână tăiată pe eşafod în Florenţa este semnul teribil al crimei pe care a comis-o, ucigând pe Bianca, fiica guvernatorului. O atmosferă de cruzime rafinată şi de tragedie a răzbunării pătrunde în nopţile arabe. Zaleukos este îndrumat spre crimă de straniul francez cu mantie roşie, duhul rău care îl împinge spre păcat, dar care îşi mărturiseşte printr-o epistolă căinţa sa şi care îi oferă banii cu care poate începe, departe de Florenţa, o nouă viaţă.

În Egiptul tuturor poveştilor, firele destinului se strâng, în cele din urmă. Măştile romantice sunt înlăturate, ca într-o reprezentaţie shakespeariană. Necunoscutul care a însoţit caravana se înfăţişează lui Zaleukos- el este mantia teribilă, spectrul care îi bântuie viaţa. Povestirea în ramă a lui Hauff se ramifică spre a include o altă istorie a răzbunării.O răzbunare îndreptată împotriva familiei guvernatorului din Florenţa, o răzbunare care este testamentul ce se cere dus la îndeplinire, în numele sângelui.

Iar dincolo de cea din urmă mască se află vocea lui Orbasan însuşi- a francezului care, după drumul răzbunării, alege să se exileze în Egipt, departe de ai săi,cu un instinct conradian al înstrăinării, al revoltei şi al căinţei. “ Eu sunt tâlharul orbasan”- mărturisirea finală este reperul acestei schimbări la faţă, dar şi semnul împăcării şi iertării pe care le caută o inimă tulburată. Orbasan este parte din această stirpe nedomesticită de romantici, suflet care nu poate ajunge la liman decât prin vămile suferinţei şi ale damnării. Renegatul Orbasan întoarce spatele lumii sale, alegând întinderile de nisip şi ordinul semi-cavaleresc al tâlharilor. Răzbunarea şi revolta devin una, o fiinţă enigmatică, care aşteaptă să îşi spună taina. Nopţile arabe sunt înlăturate, spre a dezvălui inima palpitândă a romanticului.