În spaţiul saturat de memorie şi de aluzii culturale pe care Godard îl edifică în “ Le Mépris”, zeii merg alături de oameni, iar cinematograful este puntea pe care modernii o construiesc spre a revedea frumuseţea pierdută a anticilor. Din marea sudică în marginea căreia se ridică vilele se pot ivi oricând sirene, iar peisajele copleşite de albastru sunt , poate, identice cu cele pe care Ulise le-a contemplat în drumul său spre Itaca.
“ Le Mépris “ poate fi citit, simultan, ca o fabulă despre puterea ficţiunii de a elibera imaginaţia şi demonii, dar şi ca o cronică a iubirii care se pierde în ură , moarte şi dispreţ. Deasupra personajelor se află, invariabil, umbra unei tradiţii ce este, în egală masură, cinematografică şi literară- afişele de film printre care alunecă frivolul scenarist Paul( Michel Piccoli ) comunică cu rezervorul de fantasme dinspre care vin siluetele hipnotice ale zeilor greci.
Film despre un film mai degrabă anticipat/ evocat decât filmat, “ Le Mépris” dialoghează cu universul fragmentat şi sincopat al acelei “ La dolce vita “ felliniene.
Hedonismul se intâlneşte cu megalomania celui care se crede demiurg înzestrat cu puterea nelimitată pe care un carnet de cecuri i-o poate atribui. Prokosch, producătorul de film hollywodian căruia Jack Palance îi împrumută agresivitatea stranie a voinţei ilimitate, aspiră să ia locul zeilor absenţi. Libertatea cu care dispune de regizor este asemenea libertăţii cu care dispune de oamenii din jurul său. Istoria cinematografică este convocată în această Italie spectrală a lui Godard- adaptarea după “ Odiseea” este încredinţată unei umbre ilustre, unui Fritz Lang ce nu poate abandona, pentru nici o clipă, oboseala politicoasă şi melancolică a celui care se simte înfrânt. Oboseala sa este însăşi oboseala unei arte dominate de suveranitatea mercantilă a consumului.
Ambiguitatea face parte din acest joc elaborat de oglinzi paralele montat de Godard. Fiinţă a mării şi a văzduhului, dar şi obiect de admiraţie pentru producătorul american, Camille devine,o dată cu Brigitte Bardot, prezenţa ce face legătura între zeităţile ce supravieţuiesc în statui şi Italia maşinilor de curse şi a studiourilor de producţie.
Ca şi Marilyn Monroe în “ The Misfits”, Bardot oscilează între fragilitatea psihotică şi expansivitatea sexuală, disputată fiind între amoralismul soţului şi instinctul de posesiune al lui Prokosch.
Asfixiantă şi obsedantă, muzica lui Georges Delerue se adună în jurul lui Camille ca un şarpe ce-şi devoră, lent, victima favorită, cu o voluptate morbidă şi erotică deopotrivă. Moartea pe o autostradă, alături de magnatul căruia îi cedase, abandonându-şi soţul dispreţului, este calea de ieşire din acest labirint în care se întâlnesc identităţile schimbate şi ecourile altor vremi.
Ceea ce rămâne, dincolo de jocurile fidelităţilor trecătoare, dincolo de înstrăinarea şi incomunicabilitatea ce ruinează dragostea, este puterea camerei de filmat de a invoca spiritele ascunse ale locului, sub soarele ce luminase, cândva, pe eroi şi pe zei.
Cadrul ultim al peliculei este dedicat acestei obsesii fecunde: înconjurat de echipa sa, pe terasa ce dă spre marea inundată de amintirea homerică, Fritz Lang îşi duce mai departe drumul ce nu poate duce nicăieri.Cadrul cinematografic invadează universul şi îi dăruieşte strălucirea ireală pe care numai arta i-o poate conferi. ( Ioan Stanomir)
