A murit pasărea cântătoare

Am publicat în vara lui 2014, în cadrul rubricii de faţă, un articol despre Harper Lee, scris din perspectiva a ceea ce mi se părea a fi o nedreptate: neincluderea ei în The New Literary History of America, editată de Greil Marcus şi Werner Sollors. Puneam omisiunea pe seama idiosincrasiilor în întocmirea istoriei – altminteri, un volum extrem de util, cu nenumărate analize de înalt nivel.

Legam întâmplarea şi de un episod, de asemenea neplăcut, provocat de scandalul procesului intentat de scriitoare muzeului din Monroeville. Muzeul era învinuit de „exploatarea celebrităţii” celei care, la 88 de ani, bolnavă, incapabilă de comunicare cu exteriorul, se afla în grija familiei. Harper Lee suferise un atac cerebral şi era puţin probabil ca demersurile – cu consecinţe negative asupra angajaţilor instituţiei – să fi fost făcute de ea personal. S-a bănuit că la originea plângerii s-a aflat sora sa, Alice Lee – în vârstă de 103 ani! – sau chiar moştenitori ai lui Truman Capote, care provenea din acelaşi oraş.

Prietenia dintre Capote şi Harper Lee este legendară – s-au cunoscut din copilărie şi au rămas apropiaţi până la moartea, în 1984, a autorului Sandvişurilor cu diamante – cu toate că de pe la mijlocul anilor ‘60 Lee a părăsit New York-ul şi a revenit în Alabama natală. Cele două filme biografice relativ recente, din 2005 şi 2006, Capote şi Infamous, dedicate prozatorului, alocă roluri semnificative lui Harper Lee, interpretată de Catherine Keener şi, respectiv, Sandra Bullock. Deşi fundamental diferiţi – Capote căuta notorietatea, luminile rampei, scandalul, Nelle (acesta era primul ei nume), dimpotrivă, cultiva anonimatul, fugind de jurnalişti şi evitând să participe la evenimente publice –, prietenia lor a rezistat deceniilor. Harper Lee suferea, într-un fel, de „sindromul Salinger”: ca şi părintele lui Holden Caulfield, scriitoarea din Sud s-a retras complet din viaţa publică, bucurându-se în schimb de succesul durabil al cărţii sale. De la apariţie, în 1960, până astăzi, To Kill a Mockingbird s-a vândut în peste 40 de milioane de exemplare, cunoscând o celebritate de care nu s-au bucurat multe alte cărţi incomparabil mai bune. Filmul din 1962, avândul în rolul avocatului Atticus Finch pe Gregory Peck, a contribuit la consolidarea statutului de lucrare iconică, de carte indispensabilă pentru cunoaşterea lumii sudului american.

În 2015, prin apariţia celui de-al doilea roman al său, Go Set a Watchman (tradus recent la Polirom de Ariadna Ponta sub titlul Du-te şi pune un străjer), o continuare plasată două decenii după întâmplările zguduitoare narate în 1960, Harper Lee şi-a pierdut locul pe lista scurtă a autorilor celebri care au publicat în timpul vieţii un singur roman. Până la apariţia bestseller-ului din 2015, ea figura – aşa cum menţionam şi în articolul din 2014 – alături de Emily Brontë cu Wuthering Heights (1847), Anna Sewell, cu faimoasa carte din 1877, Black Beauty, Margaret Mitchell cu Gone With the Wind (1936), Ralph Ellison, Invisible Man (1952) ori John Kennedy Toole, A Confederacy of Dunces. Tot aici pot fi incluşi Edgar Allan Poe, cu Gordon Pym, Oscar Wilde cu The Picture of Dorian Gray şi Boris Pasternak cu Doctor Jivago – dacă luăm drept criteriu romanul.

Go Set a Watchman a bătut, aşa cum era de aşteptat, aproape toate recordurile de vânzări: în prima săptămână după lansare s-au cumpărat peste un milion de exemplare doar în Statele Unite. Date fiind împrejurările neobişnuite ale descoperirii manuscrisului – acesta ar fi fost compus la o dată necunoscută, dar ar fi ieşit „întâmplător” la suprafaţă în 2011, apoi ar fi „dispărut” şi ar fi fost „redescoperit” în 2014 – cronicile care au întâmpinat cartea au emis şi două ipoteze, de altfel perfect legitime. Prima: era vorba, într-adevăr, de un roman „nou descoperit”, despre care nu s-a ştiut absolut nimic. A doua: ne aflăm, de fapt, în faţa unei secţiuni dintr-o primă variantă a romanului To Kill a Mockingbird, din care un editor inspirat a decupat o parte şi, rescriind-o, a obţinut romanul de mare succes pe care-l cunoaştem.

Există şi o a treia variantă: că ar fi existat o versiune iniţială, suficient de amplă pentru a se extrage din ea, prin rescriere şi adăugire, materia unui roman „rotund”, aşa cum a fost To Kill a Mockingbird – „romanul rasial” pe care intenţiona să-l scrie Harper Lee –, iar capitolele care nu corespundeau temei ar fi fost lăsate deoparte. Pe acestea din urmă le regăsim în cartea din 2015. S-a spus chiar că în elaborarea stilistică a cărţii de debut un rol important l-ar fi avut Truman Capote. Nu există nicio probă în acest sens, dar comparaţia dintre cele două romane arată certe diferenţe. E posibil, aşadar, ca Harper Lee să fi fost ajutată de mai experimentatul (şi talentatul) ei prieten. Ceea ce ar explica şi substanţiala „cădere” stilistică înregistrată de la un roman la altul. Un articol din 24 iulie 2015 din „The New York Times” vorbea chiar de o „înşelăciune” („The Harper Lee «Go Set a Watchman» Fraud”), de contrafacerea în laboratoarele unei mari edituri, HarperCollins, a lucrării. Câteva zile mai târziu, „The Guardian” definea romanul (al cărui titlu e împrumutat din cartea lui Isaia, 21: 6) drept o „curiozitate” –, ba chiar mai grav, o „curiozitate” regretabilă.

Dincolo de modificările vocii narative (To Kill a Mockingbird e scris la persoana întâi, Go Set a Watchman, la a treia), nimic nu contribuie la „armonizarea” celor două cărţi legate prin personaje şi întâmplări comune. Viziunea autoarei s-a schimbat – de la privirea nostalgică şi caldă în care era învăluit Sudul în prima carte, la detaşarea şi chiar duritatea din cea recentă. Primul lucru care-ţi trece prin minte e că Go Set a Watchman a trecut prin tratamentul de şoc al unor editori corecţi politic. Între timp, codurile culturale s-au schimbat, iar adevărurile din epoca pre-Kennedy au devenit probe incriminatorii pentru oricine nu se conformează dictaturii ideologice a stângismului. Din punct de vedere estetic, noul roman rămâne, ca să citez cuvintele unui jurnalist britanic, „o fascinantă ilustrare a misterioaselor căi ale imaginaţiei creatoare” – desigur, nu în sensul bun al cuvintelor. Citez, de asemenea, comparaţia cu două scriitoare celebre din trecut: iniţial, Harper Lee s-a visat o „Jane Austen de Alabama”, dar finalmente a ajuns o nouă Harriet Beecher Stowe (autoarea Colibei unchiului Tom, exemplul clasic al literaturii aboliţioniste.)

În opinia Dianei Johnson („The New York Review of Books”, septembrie 2015), marea slăbiciune a cărţii recente constă în poziţia de inflexibilitate faţă de realismul frust al Americii anilor ‘50. Oripilată de felul în care vorbeşte tatăl său, Jean Louise adoptă retorica unui ONG-ist plătit pentru a propovădui drepturile omului, moralizând într-o limbă de lemn ce nu mai e a literaturii, ci a ideologiei. Fetiţa Scout de altădată s-a metamorfozat într-o activistă inflexibilă, care clamează „egalitatea, demnitatea umană şi care nu face distincţia între rase”.

Conturile lui Harper Lee au crescut, în ultimele luni ale vieţii, cu câteva milioane. Scriitoarea care a susţinut mereu primatul valorii estetice şi al respectului faţă de cuvânt a cedat în condiţii în care, de fapt, nu mai avea control nici asupra scrisului, nici asupra propriei vieţi. Ca operaţie comercială, Go Set A Watchman e un triumf. Ca operă de artă – rămâne de văzut. Oricum, cartea merită citită. Gheara leoaicei nu s-a tocit de tot, iar vocea păsării nu cântă completamente fals.

Articol apărut în România literară. Îl publicăm aici, împreună cu permisiunea autorului.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *