Paul Theroux, “Bazarul pe roţi”, (fragment)

Expresul de Teheran

Când nou­devenitul expres de Teheran tocmai iese din gara de frontieră de la Qotur, construită în stilul unui supermarket, scrâşnind pe şinele noi (Căile Ferate Naţionale Iraniene se extind şi se modernizează), stewardul din vagonul­restaurant de fabricaţie franceză îşi scoate haina albă şi apretată, desface un minunat covoraş dreptunghiular şi se pune în genunchi, să se roage. Face acest lucru de cinci ori pe zi, înghesuit într­un colţ între casa de marcat şi bucătărie, îngânând „Nu există alt Dumnezeu decât Dumnezeu şi Mahomed este profetul său”, în timp ce clienţii sorb din supa acrişoară şi ciugulesc din kebabul de pui. Gările gigantice de beton şi sticlă arborează trei portrete: al şahului, al reginei sale şi al fiului lor. Sunt de cincisprezece ori mai mari decât mărimea naturală şi vulgaritatea acestei dimensiuni îi face să pară dolofani şi lacomi şi monstruos de regali. Fiul, zâmbăreţ, ar putea fi un copil din aceia precoce, care dansează step pe la concursurile de talente şi cântă I’ve Got Rythm. Ţara este străveche; pretutindeni, printre semnele modernităţii strălucitoare, sunt vestigiile tradiţiei trecutului – stewardul care îşi face rugăciunea, portretele, taberele de nomazi şi dorinţa arzătoare de bacşiş, de altfel pe una dintre cele mai bine gestionate căi ferate din lume.
I­am arătat din nou conductorului biletul meu.

— Bilet de clasa întâi, am zis. Să­mi dai cuşetă la clasa întâi.
— Fără cuşetă, a spus el.
Mi­a arătat patul meu din compartimentul australienilor.
— Nu, am spus şi am arătat spre un compartiment gol. Îl vreau pe ăsta.
— Nu.
A rânjit spre mine ostentativ. Se hlizea cu ochii la mâna mea. Ţineam în ea treizeci de lire turceşti (aproximativ doi dolari). Mâna lui a apărut lângă a mea. Am coborât vocea şi am rostit în şoaptă cuvântul cunoscut peste tot în Orient, „bacşiş”.

Paul Theroux, “ Bazarul pe roţi”,
Traducere de Cornelia Marinescu,
Polirom, 2015

Conductorul a luat banii şi i­a vârât în buzunar. Mi­a luat geanta din compartimentul australienilor şi mi l­a dus într­un alt compartiment, în care se aflau o valiză ponosită şi o cutie de biscuiţi săraţi. A strecurat geanta în plasa pentru bagaje şi a bătut cu palma pe pat. M­a întrebat dacă vreau cearşafuri şi pături. Am zis că da. Mi le­a adus, împreună cu o pernă. A tras draperiile, ca să nu mai bată soarele. S­a înclinat şi mi­a adus o carafă cu apă rece ca gheaţa, zâmbind, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Toate astea puteau fi ale tale încă de ieri”.
Valiza şi biscuiţii aparţineau unui turc mare şi chel, pe nume Sadik, care purta nişte pantaloni bufanţi din lână şi un pulover mulat pe corp. Venea dintr­una din zonele sălbatice ale Turciei, din valea cursului superior al fluviului Marele Zab; se urcase în tren
la Van; mergea în Australia.
A intrat în compartiment, ştergându­şi cu braţul faţa asudată, şi a zis:
— Staţi aici?
— Da.
— Cât i­aţi dat?
I­am spus cât.
— Eu i­am dat cincisprezece riali1. Este foarte necinstit, dar acum e de partea noastră. N­o să mai pună pe nimeni aici, aşa că acum avem tot spaţiul pentru noi.
Sadik a zâmbit; avea dinţii strâmbi. Oamenii care par flămânzi nu sunt slăbănogii, ci mai degrabă cei graşi, iar Sadik părea lihnit.

— Cred că onest e să spun, am început eu, întrebându­mă cum aveam să termin fraza, că nu sunt, ăăă, pe invers. În fine, înţelegeţi, nu­mi plac băieţii şi…
— Şi mie, nu­mi plac, a zis Sadik şi, odată spuse acestea, s­a întins pe pat şi a adormit.
Avea darul somnului; nu avea nevoie decât să stea la orizontală şi adormea buştean, întotdeauna dormea îmbrăcat cu aceiaşi pantaloni şi acelaşi pulover. Nu s­a dezbrăcat niciodată şi pe toată durata călătoriei până la Teheran nici nu s­a bărbierit, nici nu s­a spălat.
Era un magnat atipic. Recunoştea că se comportă ca un porc, dar avea o grămadă de bani şi o carieră de succes, plină de acţiuni deosebit de ingenioase. Începuse prin a exporta în Franţa antichităţi turceşti rare şi se pare că fusese în avangarda mişcării, pentru că monopolizase comerţul cu vase de aramă şi inele­puzzle din Europa cu mult înainte ca altcineva să se gândească la asta. Nu plătea taxe de export în Turcia şi nici taxe de import în Franţa. Ca să­i iasă asta, transporta până la graniţa franceză containerele cu articole fără valoare, pe care le punea în depozitele de acolo. Se ducea la angrosiştii francezi cu mostre, lua comenzile şi le lăsa acestora bătaia de cap cu importul mărfurilor. A făcut asta vreme de trei ani şi a pus banii în bănci elveţiene.

— Când am bani destui, a zis Sadik, a cărui engleză nu era perfectă, îmi place să deschid agenţie de turism. Unde vrei să mergi? Budapeşta? Praga? Rumânia? Bulgaria? Toate locuri frumoase, mamă­mamă! Turcilor le place să călătorească. Dar sunt foarte prostănaci. Nu ştiu engleza. Îmi zic: „Domnule Sadik, vreau o cafea” – asta e în Praga. Eu zic: „Cere­i chelnerului”. Le e teamă. Înghit ochii. Dar au bani prin bozonare. Eu zic chelnerului: „Cafea” – el înţeles. Oricine înţelege cafea, dar turcii nu vorbesc nici o limbă, aşa că tot timpul sunt translator. Asta, îţi spun, mă scoate din minţi. Lumea se ţin după mine. „Domnule Sadik, du­mă la club de noapte”; „Domnule Sadik, găseşte­mi o feată”. Se ţin după mine chiar şi la lavabou şi uneori vreau să scap, aşa că sunt isteţ şi folosesc liftul de serviciu. Renunţ la Budapeşta, Belgrad. Hotărăsc să duc pelerini la Mecca. Îmi dau cinci mii de lire şi eu am grijă de tot. Fac vaccin împotriva variolei şi vizez carnet – uneori vizez carnet şi nu fac vaccinuri antivariolă! Am un amic medical. Ha! Dar am grijă bine de ei. Le cumpăr saltele de cauciuc, fiecare persoană câte una, le umflu, ca să nu fii obligat să dormi pe jos. Îi duc la Mecca, Medina, Jiddah, pe urmă îi las. „Am treabă la Jiddah”, zic. Dar mă duc la Beirut. Cunoşti Beirut? Frumos loc – cluburi de noapte, feate, multă distracţie. Pe urmă vin înapoi la Jiddah, iau hagiii şi îi aduc înapoi la Istanbul. Profit bun…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *